Alcoolismul - simptome si recuperare (Partea a doua)

Tratamentul alcoolismului

            Tratamentul alcoolismului implică trei paşi generali (Liska, 1981):

1.      Tratamentul episoadelor acute de intoxicaţie sau de sevraj având drept scop imediat salvarea vieţii;

2.      Tratamentul problemelor cronice de sănătate asociate cu alcoolismul;

3.      Schimbarea comportamentului pe termen lung faţă de alcool, astfel încât obiceiul distructiv de a bea să înceteze.

Perioada de tratament adresată intoxicaţiei cronice sau sevrajului este denumită de detoxifiere. După încetarea bruscă a consumului de alcool, în mod uzual la o persoană dependentă, într-o primă fază apar într-un interval de 12-48 ore simptome variate cum ar fi: tremor, cefalee, creşterea tensiunii arteriale, vărsături, pierderea apetitului, iritabilitate, anxietate, disforie, agitaţie, hiperemie facială. După aproximativ 36 ore pot apare halucinaţiile în toate modalităţile senzoriale. În mod uzual acestea dispar într-o zi sau două.

Simptomatologia cea mai severă, aceea a deliriumului tremens se poate instala între 1-3 zile de la încetarea consumului de alcool, cu dezorientare temporo-spaţială, hipoprosexie accentuată, hipomnezie, creşterea temperaturii, transpiraţii, uneori crize grand mal. Riscul de a muri al acestor pacienţi este de 5%. Sevrajul nu parcurge în mod obligatoriu toate aceste faze, el putându-se opri în prima fază, sau a 2-a, neatingând starea de delirium. Pacienţii cu delirium tremens se pot complica medical, motiv pentru care tratamentul acestora se face de multe ori în secţii de terapie intensivă în vederea restabilirii echilibrului hidroelectrolitic, reducerii pragului convulsivant, tratamentului cu antibiotice în cazul suprainfectării. Pentru controlul simptomelor psihice se utilizează benzodiazepine sau antipsihotice. Îngrijirea medicală a acestor pacienţi reclamă un mediu calm, liniştit, fără zgomote puternice, bine luminat (obscuritatea generează iluzii şi halucinaţii vizuale generatoare de anxietate marcată).

Pacientul este asigurat că halucinaţiile vor ceda; şi pe cît posibil reorientat în timp şi spaţiu făcându-se referire la mediul înconjurător în timpul conversaţiei. Va fi supravegheată atent ingestia de lichide şi alimente. Odată depăşit sevrajul şi starea pacientului fiind stabilă fizic şi psihic se poate trece în etapa următoare a tratamentului. Aceasta depinde de abilitatea pacienţilor de a recunoaşte şi schimba acele modele comportamentale maladaptative legate de alcool. Nu toate persoanele  internate în spital în urgenţă, având sevraje complicate cu crize grand mal sau delirium tremens sunt internate de bună voie. Ca atare, după restabilirea stării fizice şi psihice pacientul bagatelizează consumul de alcool, “Eu nu beau alcool, beau numai bere”, sau “Nu sunt alcoolic, beau şi eu ca omul”, nu consideră că aceasta este principala cauză a internării sale, sau încearcă să transfere vina asupra altora “Beau, ce să fac dacă m-a lăsat soţia, sau “Nu am serviciu”, etc. Această etapă a tratamentului poartă numele de confruntare.

Confruntarea se poate constitui şi în prima fază a abordării pacientului alcoolic, în ambulator înainte de internarea sa, dar în mod uzual constituie a doua fază de abordare a pacientului dependent de alcool aflat în spital după detoxifiere. Pacientul trebuie ajutat în recunoaşterea problemelor de sănătate şi de viaţă pe care alcoolul i le-a generat. Confruntarea implică convingerea pacientului că este responsabil pentru acţiunile proprii, că este răspunzător pentru ceea ce i se întâmplă (destrămarea familiei, pierderea locului de muncă, etc.).

Obiectivul confruntării este de a creşte motivaţia unui tratament de aversiune şi de a continua abstinenţa. De obicei o singură abordare este insuficientă, fiind necesare mai multe discuţii pe această temă cu pacientul, lărgirea cunoştiinţelor despre alcoolism şi consecinţele sale. Pacienţii care urmează tratament de aversiune trebuie să fie motivaţi pentru ca tratamentul să reuşească. Terapia are efecte numai în cazul în care pacientul doreşte cu adevărat să renunţe la alcool. Ea nu se poate face la cererea familiei sau a colectivelor de muncă.

Terapia de aversiune implică administrarea unei substanţe cum ar fi disulfiramul (Antalcool, Antabuz) concomitent cu alcool, moment în care apar simptome cum ar fi greaţă, vărsături, hipotensiune, dureri de cap, tahicardie, polipnee. Aceste reacţii se menţin atâta timp cât este alcool în sânge. Pacienţii trecuţi de 50 de ani, cu afecţiuni severe ale inimii, diabet, epilepsie, boli hepatice sau boli psihice nu vor fi supuşi probelor de aversiune. Următoarea etapă a tratamentului este aceea a reabilitării.

Reabilitarea include două componente:

Ø      continuarea eforturilor pentru a menţine şi motiva abstinenţa;

Ø      ajutarea pacientului în a-şi reajusta viaţa fără alcool;

Reabilitarea se poate face în centre speciale (având o durată de 3-6 luni) sau în ambulatoriu. Ea implică:

Ø      includerea pacientului în grupuri de autosusţinere de tipul Alcoolicilor Anonimi sau în psihoterapie de grup sau individuală;

Ø      constituirea unor programe pentru evenimente sociale şi recreaţionale fără alcool;

Ø      restabilirea comunicării cu membrii de familie şi prieteni;

Ø      identificarea situaţiilor în care riscul de recădere este mare, în vederea evitării lor