Constinta instantei constiente vs componeta inconstienta
Între conştient şi inconştient s-a instituit o barieră de netrecut, o opoziţie ireconciliabilă. Întrucât o astfel de relaţie nu oferă posibilitatea de a se influenţa şi modula unul pe celălalt, în vederea explicării caracterului adaptativ al comportamentului, s-a simţit nevoia introducerii unui mecanism-tampon, cu rol de arbitru între cele două niveluri ostile, denumit Ego (Eu). Neadmiţând caracterul evolutiv şi reorganizabil al inconştientului, Freud considera conştiinţa ca rezultat al devierii de la legitatea naturală şi de la esenţa biologică a omului şi, deci, ca un adaus artificial.
În abordarea sistemică, organizarea psihică pe verticală apare ca relaţie de comunicare şi interacţiune în ambele sensuri între cele trei niveluri, care, în sens ascendent, derivă unul din altul, iar în sens descendent se modelează şi se restructurează evolutiv şi optimizant unul pe altul. Potrivit principiului ierarhizării, un nivel inferior se integrează funcţional şi se subordonează nivelului superior; pe măsura trecerii de la nivelul inferior la cel superior, nivelul inferior îşi îngustează sfera acţiunii reglatorii, funcţia de reglare globală, supraordonată, care constă în relaţionarea adaptativă eficientă a sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluată de nivelul superior. În cazul nostru, nivelul inconştient, precedând genetic nivelul conştient, reprezintă premisa şi platforma necesare constituirii lui; la vârsta mică, până la un an, un an şi jumătate, inconştientul este mecanismul dominant al organizării şi reglării comportamentului; funcţia sa reglatorie are un caracter global şi supraordonat, mediind modul general de relaţionare a copilului cu lumea. Pe măsura elaborării şi dezvoltării sale, nivelul conştient, ierarhic superior, se va impune însă, constant şi tot mai pregnant, ca factor reglator supraordonat, preluând asupra sa şi relaţionarea individului cu lumea; inconştientului i se rezervă un rol funcţional subordonat şi efectuarea unei „reglări locale”, subsistemice (ex.: reglarea ciclicităţii activării-satisfacerii trebuinţelor biologice primare; trebuie spus, însă, că aceasta se realizează în virtutea reorganizării funcţionării nivelurilor inferioare de către cele superioare, iar ciclicitatea se va modula sub influenţa mecanismelor reglatorii ale conştiinţei). Într-o organizare sistemică, spre deosebire de organizarea agregat, nici unul din nivelurile ierarhice nu este de prisos, fiecare avându-şi rolul său, ireductibil în asigurarea şi menţinerea emergenţei şi unităţii structural funcţionale a sistemului. Alterarea unui nivel va duce inevitabil la alterarea sistemului în ansamblu sub aspectul identităţii sale.
În plan psihologic subiectiv, existenţa inconştientului, cel puţin pentru individul concret, se probează şi se atestă prin intermediul conştientului, adică prin procesul de conştientizare şi de verbalizare. În stare de somn profund sau de comă, nefiind conştient de sine, subiectul nu-şi dă seama nici de existenţa inconştientului său. Pentru un observator extern, prezenţa inconştientului poate fi relevată şi atestată la subiectul observat şi pe baza manifestărilor şi reacţiilor comportamentale inconştiente (vise, reacţii vegetative, deliruri, automatisme motorii etc.).
Dacă procesul evolutiv-integrator se desfăşoară în mod obişnuit de la inferior spre superior, în cazul nostru, de la inconştient la conştient, procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel inferior; în cazul regresiei, transformările entropic-involutive vor afecta mai întâi structurile şi conţinuturile nivelului conştient şi abia ulterior pe cele ale nivelului inconştient.
În structura schemelor integrative ale comportamentelor şi acţiunilor ce stau la baza vieţii de relaţie a omului, vom găsi, selectate şi ordonate după o anumită logică, în mare măsură dobândită prin condiţionare şi învăţare, elemente aparţinând tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU: inconştientul, subconştientul şi conştientul. Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul şi ponderea acestor elemente nu sunt fixe, stabilite o dată pentru totdeauna, ci variază în funcţie de timp (inclusiv vârsta), de situaţie (împrejurări) şi frecvenţă (cât de rar sau de des este solicitat actul comportamental dat).
Sintetizând, putem identifica şi defini următoarele genuri de relaţii între conştient şi inconştient:
a. Relaţii circulare, în cadrul cărora conţinuturile conştientului trec în inconştient, ca apoi, printr-un proces germinativ, să revină, nu neapărat integral, înapoi; acelaşi lucru este valabil şi pentru conţinuturile inconştientului, graţie mai ales mecanismului reprimării şi celui al amânării.
O activitate mintală începută la nivel conştient şi nefinalizată poate fi transferată şi continuată într-o formă specifică la nivel inconştient, unde este posibilă găsirea soluţiei, revenind ca terminată în conştiinţă. Exemple de acest gen sunt numeroase şi ele au fost analizate în literatura psihologică.
Aproape fiecare dintre noi am trăit experienţa când, nereuşind să rezolvăm o problemă la matematică sau la fizică, o lăsam şi treceam la altceva; după un timp, revenind, am avut surprinderea să constatăm că rezolvarea a mers şnur, fără nici o poticnire. Se citează cazuri de mari descoperiri în ştiinţă ale căror elemente constitutive s-au zămislit latent în inconştient şi s-au actualizat în vise.
b. Relaţii de subordonare, care constau în dominanţa funcţională a unui nivel integrativ asupra celuilalt, respectiv, a conştientului asupra inconştientului sau a inconştientului asupra conştientului.
În mod normal, într-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercită de jos în sus, nivelurile inferioare supunându-se celor superioare.
În cazul de faţă, legea de bază este cea a controlului inconştientului de către conştient, chiar atunci când matricea comportamentală se structurează în jurul unei componente motivaţionale sau afective de origine inconştientă. Tocmai în virtutea acestei legi, noi definim omul ca fiinţă conştientă, al cărei comportament principal (de relaţionare cu lumea externă) este conştient. De o subordonare în sens invers nu se poate vorbi decât în situaţii speciale, episodice şi improprii modului de a fi al omului. Atunci când se afirmă dominanţa absolută a inconştientului, conştientul este temporar abolit, aşa cum se întâmplă în starea de somn (visele, comportamentele somnambulice), în starea de ebrietate avansată sau în starea de afect, de explozie afectivă negativă – furie, demenţă.
c. Relaţii de coordonare sau de echilibru, în care cele două niveluri se corelează şi se balansează reciproc sub aspectul forţei funcţionale. Într-o astfel de formulă relaţională, de exemplu, componentele motivaţionale aparţinând structurii conştientului şi cele aparţinând structurii inconştientului posedă o semnificaţie egală sau apropiată, subiectul acordându-le aceeaşi recunoaştere şi preţuire.
Rezultatul este o formulă comportamentală echilibrată, ambivertă, pentru care se aplică principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin”.
Aşa cum am subliniat mai sus, conştiinţa este formaţiunea a cărei dezvoltare rămâne în continuare deschisă şi putem presupune că influenţa sa modelator-reglatoare asupra inconştientului se va amplifica şi intensifica, în pofida unor descărcări şi răbufniri periodice, în comportamentele individuale şi sociale, a unor tendinţe şi instincte ancestrale (agresivitate,fanatism, sexualitate).
Inconştientul nu este necunoscutul însuşi, ci este, mai degrabă, pe de o parte, psihismul necunoscut, adică toate acele lucruri despre care presupunem că dacă le-am conştientiza, nu s-ar deosebi cu nimic de conţinuturile psihice ce ne sînt cunoscute. Pe de altă parte, trebuie să includem aici un sistem psihoid, despre a cărui alcătuire nu ştim să facem nici o afirmaţie directă. Inconştientul astfel definit descrie o realitate extrem de nestabilă: toate cîte le ştiu, dar la care nu mă gîndesc în clipa asta, toate cîte mi-au fost cîndva conştiente, dar le-am uitat acum; toate cîte au fost percepute de simţurile mele fără să le fi dat atenţie în mod conştient; tot ceea ce simt, gîndesc, îmi amintesc, voiesc şi fac neintenţionat şi neatent, adică inconştient; toate cele viitoare ce se pregătesc în mine şi care îmi vor deveni conştiente abia mai tîrziu; toate acestea sînt conţinute în inconştient. Aceste conţinuturi sînt toate, am putea spune, mai mult sau mai puţin conştientizabile ori, cel puţin, au fost cîndva conştiente şi pot deveni în clipa următoare iarăşi conştiente. In aceste limite, inconştientul este “a fringe of consciousness”, cum spunea odată William James..
După cum am văzut, constatările lui Freud aparţin domeniului acestor fenomene marginale care apar ca o alternanţă de iluminări şi întunecări. Trebuie să includem însă în inconştient, după cum am mai spus, şi funcţiile psihoide, de a căror existenţă nu sîntem informaţi decît indirect.
Ajungem astfel la întrebarea: în ce stare se găsesc conţinuturile psihice, dacă nu sînt raportate la eu-1 conştient? Tocmai această raportare face ca ceva să poată fi numit conştient. Conform principiului lui Wilhelm von Ockham: “Entia praeter necessitatem non sunt multiplicanda “, concluzia cea mai prudentă ar fi cea că, în afara raportării la eu-1 conştient, nu se schimbă absolut nimic atunci cînd un conţinut devine inconştient. Din acest motiv resping concepţia conform căreia conţinuturile momentan inconştiente ar fi exclusiv fiziologice. Nu există dovezi ale acestui lucru. Psihologia nevrozelor ne oferă însă contraargumente decisive. Să ne gîndim numai la cazurile de double personnalite, automatisme ambulatoire etc. Atît constatările lui Janet cît şi cele ale lui Freud arată că în stare inconştientă toate par să continue să funcţioneze ca şi cum ar fi conştiente. Se percepe, se gîndeşte, se simte, se voieşte, se intenţionează ca şi cînd ar exista un subiect. Există chiar cazuri ca, de pildă, acea double personnalite de care tocmai am amintit, în care apare într-adevăr un al doilea eu, care îi face concurenţă primului. Asemenea constatări par să stea mărturie faptului că inconştientul este într-adevăr un «subconştient». Anumite experienţe, făcute în parte de Freud deja, arată însă că starea conţinuturilor inconştiente nu este totuşi pe deplin identică cu cea a conţinuturilor conştiente. Aşa, complexele cu o puternică tonalitate afectivă nu evoluează în acelaşi sens în inconştient ca în conştient. Ele se pot îmbogăţi, ce-i drept, cu asociaţii, dar nu sînt corectate, ci păstrate în forma lor iniţială; lucru ce poate fi lesne stabilit din acţiunea lor continuă şi invariabilă asupra conştientului. Ele capătă chiar un caracter de constrîngere, de neinfluenţabilitate, de automatism, caracter ce nu poate fi înlăturat decît după ce au fost conştientizate.
