Relatia dintre un tanar si parintii lui din perspectiva behaviorista

Behaviorismul este ramura psihologiei care face trecerea de la cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce pot fi observate direct şi a reprezentat revoluţionarea psihologiei, în perioada 1900- 1950.

Timp îndelungat psihologia a fost considerată o ştiinţă a stărilor de conştiinţă. De aceea singura metodă aplicabilă mult timp, a fost introspecţia. Deşi William James a definit psihologia ca "ştiinţă a vieţii mentale", la începutul anilor 1900, un număr din ce în ce mai mare de psihologi au criticat abordarea studiului proceselor mentale conştiente şi inconştiente de până atunci.

Aceste critici făceau referire la fidelitatea şi utilitatea metodei introspecţiei, în care subiectul era rugat să descrie propriile sale procese mentale pe parcursul mai multor sarcini. O alta ţintă o reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconştiente. În opozitie cu această teză ca o reacţie la introspecţionism, la începutul secolului, s-a afirmat o nouă doctrină, pragmatică, comportamentalistă – behaviorism – şi, în încercarea unui demers metodologic mult mai ştiinţific şi mai riguros, s-a trecut gradat de la cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce puteau fi observate direct. Această abordare, cunoscută sub denumirea de behaviorism, a revoluţionat ştiinţa psihologiei şi a rămas curentul dominant pentru următorii 50 de ani.

Denumirea provine de la termenul englezesc "behavior" care înseamnă comportament, de unde şi denumirea de teoria comportamentului.       

Prin aceasta introducere, am sa fac  trecerea la tema pe care o voi aborda in interiorul lucrarii si anume relatia dintre un tanar si parintii lui, prin dezvoltarea a trei aspecte pozitive si trei aspecte negative , care se regasesc in relatiile actuale dintre parinti si copii.

Aspecte pozitive intalnite in relatia parinte tanar : comunicarea eficienta, acceptarea parerilor parintilor, creearea unei relatii de prietenie intre parinte si tanar (adolescent). Cum spuneam pe langa aspectele pozitive intalnim si aspecte negative  cum ari fi : comportament deviant, lipsa atasamentului, care aduce dupa sine la o lipsa uriasa de comunicare mai taziu, dar de asemenea putem intalni si depresia la tineri (adolescenti), care poate sa aduca dupa sine de asemenea o deteriorare a relatiei dintre parinti si tineri (adolescenti).

Aceste aspecte negative din punct de vedere ale urmatoarelor paradigme : psihanalitica, umanista, cognitiv comportamentala  pot sa fie rezolvate prin diverse tehnici terapeutice.

Ceea ce deosebeste in mod evident psihoterapia psihanalitica de celalte metode psihoterapeutice este cautarea sensului. Pentru toate celelalte terapii, simptomul (ex. atacul de panica, depresia, fobia etc ) este ceva care trebuie eliminat, fara a ne pune problema identificarii cauzelor sau a sensului sau. Pacientul este tratat oarecum dupa modelul omului-masina, simptomul este o simpla defectiune care trebuie remediata si atat.

 Pornind de la ideea ca orice simptom ascunde o drama sufleteasca si ca acel simptom va persista atat timp cat acea drama nu va fi consumata, perlaborata, integrata, psihoterapia psihanalitica nu acorda atentie simptomelor, ci sentimentelor, gandurilor.
Aceste sentimente sunt accesate si retraite in relatia cu terapeutul , apoi verbalizate, analizate si intelese.

In schimb teoria cognitiva la adolescenti este o extenstie a fundamentelor  terapiei  comportamentaliste bazata pe teoria invararii clasice operante si prin modelarea tulburarilor psihiatrice cum este si depresia. Multe dintre tehnicile cognitive care se aplica la adolescenti si adulti se asemeana cu cele utilizate in terapia comportamentalista . De exemplu traingul abilitatilor sociale care poate fi folosit si in tratarea depresiei la adolescenti , este considerat actualmente  o strategie cognitivista , dari isi are radacinile adanci in terapia behaviorista prin utilizarea modelului, jocului de roluri, repetitiei.

Relatiile dintre parinti si copii se modifica întotdeauna în timpul adolescentei ; or , fenomenul acesta nu este niciodata simplu . Parintii accepta tacit, ca si profesorii din scoala , idea ca oamenii trec printr-un fel de stare deosebita în adolescenta , stare în care “se învata pe propria piele” ce este viata .

Insa acest lucru nu inseamna ca trebuie si este neaparat necesar sa lasam tanarul sa invete ce este viata prin nerezolvarea problemelor aparute in relatia lui cu parinti sau in cazul depresiei sa asteptam ca ea se se vindece de la sine , la fel cum nu ar trebui sa asteptam ca tanarul sa spuna deschis ca el are o problema.

In relatia cu parintii  tanarul nu va recunoaste niciodata deschis ca exista o problema, dar de aceea exista diverse metode si tehnici care pot sa vina in sprijinul relatiei dintre parinti si tineri.

In paradigma umanista intalnim diversele terapii de familie care pot conduce la rezolvarea diferitelor probleme aparute in relatia dintre parinti si adolescenti.

   Adolescentul exprima destule manifestari de noncordanta si incompletitudini fata de caracterul cerintelor si solicitarilor noi pe care le impune societatea prin intermediul familiei , scolii , al opiniei publice . Adolescentul este destul de nesigur cu privire la “ceea ce nu se mai cuvine sa faca” . Se foloseste expresia “criza a adolescentei” pentru totalitatea manifestarilor de comportament si atitudini copilaresti ce persista la adolescent,  inclusiv pentru opozitia lui fatisa sau interioara fata de reglementarile noi în care trebuie sa-si satisfaca dorintele si trebuintele .

Cu alte cuvinte , “criza adolescentei” exprima nesiguranta adolescentului fata de noi trebuinte si cerinte externe si interne ce se formuleaza în aceasta perioada , cerinte si trebuinte care se cer satisfacute în conditii înca nesesizate pe deplin de catre adolescent .

Solutiile pentru « criza adolescentei »pot fi diversle tehnici amintite in paradigmele mentionate in lucrare.

Copilul care vorbea întruna şi punea o mie de întrebari pe minut şi-a redus vocabularul acum la expresii monosilabice de genul: „nu ştiu”, „poate”, „am uitat’, „ha?”, „nu”, „aha”, „cine_ eu?” etc. În afara de acestea, aparatul de recepţie nu mai înregistreaza decât mormaieli, mârâieli, bombaneli şi tânguieli, iar puntea de comunicare a disparut, părinţii şi adolescenţii par a vorbi doua limbi diferite.

Mulţi dintre părinţi provin din familii în care nu li s-au oferit decât puţine informaţii (sau nici una) despre schimbarile fizice din adolescenţa, despre principiile privind întâlnirile de prietenie cu persoanele de sex opus, sau despre cum sa faca fata presiunii anturajului.

De fapt, majoritatea parinţilor de azi provin din generaţia care a spus „da” la toate şi le vine greu sa-şi înveţe copiii sa spuna ”nu”. Aceşti parinţi considera ca ar fi ipocriţi daca ar proceda astfel, aşa ca evita subiectul sau transmit mesaje derutante.