DELICVENTA JUVENILA

“Delicvenţii fac mai puţin rău decât un judecător nepriceput.” Francisco de Quevedo

Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ cuprinde două noţiuni distincte, care trebuie precizate, şi anume conceptul de „delicvenţă“ şi cel „juvenil“. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt foloşiti adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.
Termenul de „delicvenţă juvenilă“ nu este întâlnit nici în legislaţia penal din ţara noastră, nici în dreptul din alte ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, considerându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică şi cu precădere mintală .
Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ este sinonim în anumite limbi cum sunt italiana, germana şi franceza, cu noţiunea de „criminalitate juvenilă“: criminalita giovanile, criminalité juvénile, jugend kriminalitat. Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul „delinquere“ avea accepţia de „a greşi“, „a scapa din vedere, „a lipsi“, în timp ce prin „crimen“ se înţelegea „crima“ la care se asociau semnificaţiile de „acuzare“, „imputare“, „pricină a unui rău“.
Totodată, conceptul de „delicvenţă“ nu este sinonim, deci nu se confundă cu cel de „devianţă”, sfera acestuia fiind mai largă şi cuprinzând ca formă particulară noţiunea de „delicvenţă“.

   Astfel devianţa constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”.

   Delincvenţa juvenilă este una din formele devianţei, cu mari implicaţii pentru individ şi colectivitate, comportamentul deviant referindu-se la forme de conduită care se depărtează în mod sensibil de normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statuturi sociale bine definite în respectiva cultură. Derivat din latinescul delinquere şi juvenis, delincvenţa juvenilă un concept juridic, care desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minori şi, în unele opinii, de tinerii care nu au devenit adulţi, constituind un fenomen social complex şi grav prin consecintele sale negative, nu numai pentru comunitate, dar şi pentru destinul ulterior al tanarului.

Definirea delicvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delicventului minor, ajungându-se la conturarea unui profil psihologic, definit prin: înclinaţie către agresivitate, instabilitate emoţională, inadaptare socială, duplicitatea conduitei, dezechilibru existenţial.
Delicvenţa juvenilă poate fi definită şi ca un comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinereţii lor, nu sunt încă văzuţi ca fiind pe deplin responsabili pentru acţiunile lor.
Fenomenul delicvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagocic, criminalistic, juridic, etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară.

   Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical), tineri inadaptaţi (termen sociologic), „copii problemă” (termen psiho-pedagogic), minori delicvenţi (termen juridic). Toţi aceşti termeni se referă la minori, care, într-un fel sau altul au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice valabile pentru comunitatea în care trăiesc.

Conduita normala este reprezentata de comportamente socialmente acceptate , compatibile cu modelele culturale ale societatii din care face parte minorul.

Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor individuale si a raporturilor sociale asigurand consistenta si coeziunea interna , orientarea si reglarea comportamentului social , integrarea individului in societate.

Prin intermediul sau societatea formeaza si impune indivizilor motivatia asimilarii si respectarii valorilor si normelor sociale dezirabile recomenesand conduitele conform cu modelul sau etico-jurdic si respingand pe cele care se abat de la acel model.

In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ , formal sau informal , direct sau indirect (Banciu, 1992)

Mijloacele controlului social pot fi grupate in :

ü      Psihosociale prin care se incearca realizarea conformitatii, actionandu-se asupra reperezentarilor, atitudinilor sentimentelor, opinilor, ideeilor si comportamentelor indivizilor astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere a normelor si valorilor sociale ;

ü      Oraganizarea  a diferitelor organisme statale, juridice , politice- administrative ., etc.

ü      Neinstitutionalizate , repezentate de obiceiuri, traditii ,morvuri, uzante cutune , care datorita evolutiei cultural-istorice si recunoastrea de catre majoritatea membrilor , unei societati devin adevarate etaloane de conduita.

   In mod obijnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si asimilarea treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza. Socializarea devine pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilori sociali a interactiunilor dintre individ si mediul social.

In multe cazuri procesul de socializare se desfasoara pe fondul unui conflict intre individ si societate.

   Continutul fenomeneologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul timpului , in schimb frecventa lor a continuat sa creasca intr-un mod care in prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea sociala a viitorului adult.

In unele situatii devierile de conduita pot lua forma unor manifestari antisociale grave, ca aceea a delicventei juvenile.

   Delicventa juvenila reperezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor de norme soaciale savarsite de catre tinerii sub 18 ani , incalcari sanctionate penal.

   Asa dupa cum am mentionat mai sus delicenta juvenila include totalitatea incalacarilor de norme sociale savarsite de catre tinerii sub 18 ani astfel :pana la 14 ani neimpliniti minorul este prezumat (prezumtie absoluta) ca nu are discernamant.

 Intre 14 si 16 ani exista, de asemenea, prezumtia lipsei de discernamant , care are caracter relativ , putand fi inalaturata prin dovedirea existentei acesteia .

Ea se va face printr-o expertiza psihiatrica coroborata cu alte probe . In acest ultim caz discernamantul apare ca o particularizare in raport cu o fapta concreta.

  De la 16 ani impliniti pana la 18 ani neimpliniti , minorii sunt prezumati ca au discernamant din momentul implinirii varstei de 16 ani . In concret se poate doveni ca aceasta lipseste asa cum se poate dovedii lipsa responsabilitati la majori.

Daca nu ar fi asa , ar insemna ca minorii sunt pusi in inferioritate fata de majori a caror lipsa de vinovatie, datorita iresponsabilitatii, poate fi dovedita potrivit dispozitiilor dispuse in diferite articole care includ minorii si majorii.

S-a sustinut insa si parerea ca nu se poate dovedii lipsa discernamantului acesta fiind prezumat ca exista in mod absolut.

   Atat limita de varsta cat si discernamantul trebuie luate in considerare in raport cu data savarsirii prevazute de legea penala , chiar daca in cursul procesului faptuitorul ar implinii 18 ani.