Mecanisme secundare de procesare a informatiei

« Tot ce citim, să nu lăsăm să rămână întocmai, ca să nu fie străin ci să asimilăm cele citite; altfel vor intra în memorie, nu în minte. »

Seneca

Psihicul reprezinta o organizare sistemica, structural eterogena si complexa.
Procesele psihice particulare nu sunt entitati izolate, cu existenta independenta, ci componente relationate si integrate intr-o organizare supraordonata.
Analiza oricarui proces psihic particular trebuie sa-i determine locul in cadrul organizarii sistemice de ansamblu si interactiunile sale cu celelalte procese.
Psihicul cuprinde urmatoarele categorii de mecanisme psihice:
Mecanisme psihice informational operationale :

Ø      Mecanisme primare de prelucrare a informatiei : senzatie, perceptie, reprezentare ;

Ø      Mecanisme secundare de procesare a informatiei : imaginatie , gandire, memorie.

Pentru ca traim intr-un mediu informational , omul are nevoie de o serie de instrumente care sa ii permita prelucrarea adecvata a informatiei, iar psihicul este cel care i le ofera.

Imaginatia este un proces cognitiv de elaborare a unor imagini si idei pe baza combinarii si transformarii datelor experientei anterioare.
M. Golu considera ca pe de o parte imaginatia vine in continuarea reprezentarii, bazandu-se pe memorie, pe de alta parte ea deviaza printr-o bucla traiectoriala care incepe spre gandire, ocupand astfel o pozitie aparte pe continuumul activitatii cognitive a omului.
Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:
1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară,
fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;
2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei,
realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.;
3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final;
4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor
elaborate.

Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalitatii.
Imaginatia apare ca o zona a libertatii umane, e proprie numai omului si apare doar pe o anumita treapta a dezvoltarii (atunci cand s-au dezvoltat reprezentarile, gandirea, memoria si cand a fost achizitionata o anumita experienta).
Sursa imaginatiei o constituie: experienta anterioara, realitatea obiectiva
Imaginatia trebuie deosebita de imaginar, termen acreditat de J.P.Sartre care se refera la produsul creat de imaginatie. Acest produs nu este un echivalent al realitatii obiective ci, o iluzie, o lume aparte, o fictiune. Imaginarul permite omului sa se inchida in sine, sa traiasca in vis si reverie.
Imaginatia interactioneaza cu toate celelalte procese psihice si acest aspect a fost constientizat inca de timpuriu.
Bernis afirma faptul ca nu este nicio indoiala in faptul ca imaginatia reprezinta ,,psihismul in ansamblul sau cu tot dinamismul sau orientat spre posibil si cateodata spre real”.

Un alt mecanism de procesare secundara  a informatiei este gandirea ,  ea ocupă un loc central în psihologie, aşa încât părerile autorilor care subliniază acest fapt nu ne miră deloc. „Gândirea reprezintă, poate, subiectul cel mai important al întregii psihologii", scriau doi bine cunoscuţi psihologi americani (Lindsay şi Norman, 1980, p. 579).

Pentru ca am vorbit despre imaginatie trebuie sa stim ca imaginatia depinde de gandire si invers si anume : gandirea este cea care ghideaza si dirijeaza imaginatia.

Alain declara ca ,, a imagina inseamna a gandi un obiect si a reprezenta actiunea sa posibila asupra organelor noastre de simt”.
Bernis afirma ca sursa imaginatiei se afla in gandire deoarece, imaginatia nu se manifesta doar in inventie si si in formarea ideilor si judecatilor. Prin dinamismul  sau, imaginatia este sursa de imbogatire a gandirii.

M. Golu scria  in lucrarea sa ca , termenul ca atare de gândire este insuficient de bine circumscris din punct de vedere semantic.

În psihologie, el a pătruns prin intermediul filosofiei şi al logicii şi a fost asociat cu anumite forme ale activităţii mentale – de a opera cu concepte, cu abstracţiuni, de a judeca, de a raţiona şi de a genera cunoştinţe.

Descartes identifica gândirea cu conştiinţa şi o considera ca un dat (proba peremptorie a existenţei de sine era însăşi realizarea in vivo a procesului de gândire sau de cugetare: « gândesc, deci exist ».

Prin conţinutul reflectoriu, gândirea se integrează în continuumul cogniţiei, reprezentând segmentul calitativ superior al acestuia şi marcând, totodată, o discontinuitate prin realizarea saltului activităţii de cunoaştere de la senzorial la logic.

Spre deosebire de procesele senzoriale şi chiar de reprezentări, gândirea, ca proces reflectoriu, are un caracter mijlocit, generalizat, esenţializat şi abstract.

 In consecinta prin gândire, activitatea de cunoaştere a omului ajunge să ia în stăpânire generalul şi universalul, esenţialul şi legicul, devenind capabilă să diferenţieze, să identifice şi să descrie obiectele, dar şi să le înţeleagă, să le explice şi să le interpreteze prin prisma unor legi cauzale, genetice, structurale şi funcţionale şi, corespunzător, să organizeze activitatea practică de transformare sau reproducere a lor.

            Memoria un alt mecanism secundar de procesare a informatiei, la fel ca si gandirea, memoria este strans legata de imaginatie si anume : memoria reprezinta ,,rezervorul imaginatiei” deoarece, imaginatia isi extrage continuturile in cea mai mare parte din experienta anterioara furnizata de perceptie si stocata in memorie.

In cartea lui M. Golu « Fundamentele psihologiei », memoria este definita ca fiind o  modalitate de fiinţare şi manifestare în timp a fiecărui proces în parte şi a sistemului în ansamblu.
Memoria poate fi analizată sistemic pe baza schemei cibernetice „input-output-input”.

Ea nu este o entitate statică şi închisă, permanent aceeaşi în conţinut şi în raporturile dintre elementele componente. Condiţia existenţei şi menţinerii ei este comunicarea cu mulţimea evenimentelor de la „intrare” şi cu cea a „răspunsurilor” de la „ieşire”. Prin input prezentul intră în trecut, iar prin output trecutul intră în actualitate.

Structura input-ului mnemonic este eterogenă, cuprinzând fluxuri senzoriale (vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile, kinestezice, viscerale), fluxuri imaginative, fluxuri

conceptual-simbolice, logico-propoziţionale, fluxuri de trăiri emoţionale, fluxuri motivaţionale, fluxuri motorii (acţionale).

La fel de eterogenă va fi şi structura output-ului, blocul memorativ având două tipuri de „ieşiri”: specifice sau primare şi nespecifice sau secundare 

Ieşirile specifice constau în reactualizarea şi reproducerea unor conţinuturi cognitive, afective, motivaţionale, motorii etc. în formă „pură”, aşa cum au fost ele stocate şi conservate, fără să fie utilizate în alte forme de activitate. Ele se activează prin administrarea unor probe corespunzătoare de memorie: de recunoaştere imagistică sau obiectuală, de fixare şi reproducere a unor serii de cuvinte, de numere, de date, de elemente topografice etc.

Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a trei faze principale:

a)      engramarea sau fixarea memorarea în accepţiunea tradiţională;

b)       păstrarea sau conservarea;

c)        reactualizarea

Bibliografie

1. Edward E. Smith ,2006, Introducere in Psihologie , Editura Tehnica , Bucuresti
2. Mihai Golu , 2007, Fundamentele psihologiei, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti.