...

Te daruiesc, in zgomot si-n tacere

Sa te privesc in timp ca pe vanat

Sa vad esti somnul meu cel cautat

Sa te ucid?

Esti visul meu, din toate cel frumos

Eu nu intrazanesc sa te cobor din cer gramada…

DELICVENTA JUVENILA III

   Delicventii juvenili la fel ca si infractorii adulti pot fi calasificati in functie de o serie de criterii :

•       Prezenta sau absenta intentiei , acte delicvente spontan –intentionate , acte premeditate ;abesnta intentiei ;

•       In functie de numarul infractiunilor comise : prima infractiune , mai multe infractiuni (recidivism) ;

•       In functie de gradul de normalitate psihica (anaormal, bolnav mintale) ; normal ;

•       Gradul de responsabilitate :perfect responsabil , intelect redus , intoxicatie , dezorganizare psihica ;

•       In functie de motivatia ce sta la baza conduitei delicventei : predominat extrinseaca (interesul principal oreintat spre atingerea unor scopuri cum ar fi intrarea in posesea unor bunuri ) ; predominant intrinseci (interesul este predominanat spre aspectele de continut ale activitatii antisociale).

W.W.Wattenberg realizeaza o clasificare a delicventei care pleca de la cele sase structuri de reactii comportamentale asa cum sunt ele inscrise in Manualul statistic si diagnostic al tulburarilor mentale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Dosorders) elaborat de catre Asociatia psihologilor americani :

1.      reactia hiperkinetica specifica copiilor ce prezinta afectiuni neurologice minime ;

2.      reactia de retrage , ce poate sa apara atunci cand copilului  I se ofera prea putina satisfactie , aceasta situatie este specifica copiilor cu parinti care adopta inraport cu ei o conduita neadecvata (sunt detasati, excesiv de permisivi sau exagerati in aplicarea sanctiunilor) ;

3.      reactia superanxioasa , tiinde sa apara in mod particular in clasa mijlocie, in familile deosebit de ambitioase in plan educational in care copiii , sunt solicitati sa realizeze achizitii comportamentale in baza unor inalte standarde impuse;

4.      reactia agresiv nesocializata , tinde sa apara in cazul respingerii parentale ,cuplata cu superprotectie parentala;

5.      reactia de fuga , de evadare tinde sa apara ca o reactie la respingerea parentala parentala integrala

6.      reactia grupului delicvent tiinde sa apara ca rezultat al rebeliunii de grup din anii adolsecentei , in absenta supravegherii parentale si, mai ales , acelei paterne.

     Dupa cum se observa din aceasta clasificare , cu exceptia primului tip de reactie comportamentala , toate celalte vizeaza modul de relationare dintre parinti si copii.

         R.Mucchielli (1965) elaboreaza teoria disocialitatii , care pune accentul mai mult pe factori psihosociali in explicarea delicventei juvenile.

In viziunea lui disociabilitatea se exprima in :

a.       a societatii

b.      falsa perceptie sociala a celor din jur

c.       lipsa aprofundarii si evaluarii adecvate a consecintelor actelor comise

d.      respingerea rolului social ce i s-a acordat inainte de a deveni delicvent si pe care i-l pretindea colectivitatea.

GENURI DE INFRACTIUNI COMISE DE MINORI

Comportamentul, luat ca rezultanta dinamica a interactiunii complexe organism-mediu, are la baza multiple asocieri psihologice, elaborate in functie de dinamica mediului, de conditiile de viata si de educatie. Cand mediul actioneaza organizat, stabil si asigura satisfacerea trebuintelor minorului, atunci comportamentul sau este pozitiv, iar cand actiunea mediului este nefavorabila, comportamentul va fi negativ, deviant.In procesul socializarii, minorul opereaza relational cu atitudini adoptate dupa modelul oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolideaza si se organizeaza in comportamente ce se pot modifica in functie de motivatie si interes. Psihologic, manifestarea exterioara a comportamentului apare ca o modalitate de actiune tipic umana influentata de insusirile temperamentale ale persoanei.
Debutul infractional al minorului este greu de precizat. Acesta capata semnificatie intr-un anumit context familial, scolar, social, reprezentand o perturbare a raportului relational al copilului cu obiecte sau persoane, constituind intotdeauna un raspuns la atitudinea altora. La varsta prescolara incep sa apara manifestari cu adresa relativ conturata. Ele apar cu precadere in mediul familial si pot lua expresia unei ostilitati la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivata in gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impolitete, obraznicie, uneori chiar injurii si loviri etc.
La varsta scolara pot sa apara tulburari de comportament, cu semnificatie morala, care merg de la forma preinfractionala pana la cea infractionala propriu-zisa. Chiar daca minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor in dezacord cu exigentele scolare, lasa deschisa ori grabesc aceasta posibilitate. La aceasta varsta incep sa apara unele conduite discordante: nesupunerea, obraznicia fata de profesori, violenta fata de colegi, absenteismul, minciuna, fuga si vagabondajul, furtul etc.
In ceea ce priveste infractiunile de furt din avutul public si privat, numarul deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, marimea grupurilor de minori si valoarea pagubelor, presupune o analiza cauzala mai atenta. Este de remarcat faptul ca, in timp ce furturile in dauna avutului public inregistreaza o usoara tendinta de scadere, cele din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995). Principala explicatie a acestor tendinte consta in cresterea patrimoniului privat al unor persoane fizice dupa anul 1990, prin achizitionarea de bunuri si valori care suscita interesul minorilor.
Infractiunile de furt comise de minori au anumite particularitati, astfel:
• furturile savarsite de minori se disting in primul rand prin valoarea mai redusa a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici si usor vandabile (radiocasetofoane, casete audio si video, minicalculatoare etc.), manifestand o anumita predilectie pentru furtul dulciurilor, tigarilor fine si chiar bauturilor;
• manifesta multa fantezie si ingeniozitate in comiterea furturilor, patrund prin locuri inaccesibile unui infractor major;
• de regula nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spargatorilor profesionisti, ci improvizeaza si utilizeaza mijloace gasite intamplator;
• in foarte putine situatii devin violenti; in conditiile in care sunt descoperiti de cele mai multe ori folosesc fuga;
• nu manifesta prea multa grija pentru a-si proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor rapida;
• infractorii minori manifesta multa precipitare in a se debarasa de bunurile furate, astfel incat pot fi intalniti la scurt timp dupa comiterea faptei, oferind spre vanzare bunurile insusite, la preturi derizorii;
• de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de infractori recidivisti.
Dupa anul 1990 se manifesta o recrudescenta a infractiunilor comise de minori indreptate asupra vietii si integritatii persoanelor (omor, tentativele de omor si lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infractiuni au fost savarsite in grup, avand ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate persoane varstnice, lipsite de aparare, care locuiesc in case izolate. Anterior savarsirii infractiunii, se remarca o anumita predispozitie a minorilor spre consumul de bauturi alcoolice sau spre inhalarea unor substante halucinogene.

PROFILAXIA DELINCVENTEI JUVENILE

Profilaxia delincventei juvenile se realizeaza prin interventia asupra cauzelor, conditiilor si circumstantelor care pot genera acte infractionale, actionandu-se atat asupra minorilor cat si asupra mediului micro si macrosocial caruia ii apartin. Prevenirea si combaterea delincventei juvenile presupune cercetarea stiintifica a fenomenului, perfectionarea cadrului legal de sanctionare a comportamentului deviant al minorilor si elaborarea unui sistem unitar si coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea stiintifica a infractionalitatii in randul minorilor implica studii complexe, interdisciplinare, care sa abordeze etiologia comportamentului infractional la nivel individual, de grup si la nivel social, global. Trebuie avuti in vedere factorii de control social, asistenta sociala si educativi care concura la activitatea profilactica si la ocrotirea minorilor aflati in situatia de a savarsi acte infractionale. In functie de complexitatea factorilor care genereaza comportamentul infractional al minorilor trebuie formulate si orientate masurile de prevenire.
Prevenirea eficienta a delincventei juvenile poate fi realizata numai printr-o interventie educativ-coercitiva a unor institutii specializate, exercitata printr-un control social strict, iar in cazuri de exceptie, in institutii inchise, anume create, profilate pe un sistem corespunzator de scolarizare, de pregatire profesionala si de redresare morala, pe o durata care sa poata fi individualizata de instantele judecatoresti in functie de gravitatea faptei savarsite si de particularitatile individuale ale minorului.
Prevenirea delincventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii noi si unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor, organismelor si organizatiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infractional, avandu-se in vedere:
• infiintarea unor organisme nationale si locale, care sa contribuie la cunoasterea exacta a situatiilor familiilor cu multi copii, indeosebi a celor cu greutati materiale si insuficient consolidate moral;
• cunoasterea familiilor care isi neglijeaza indatoririle fata de copii, ii abandoneaza, maltrateaza sau ii expun unor riscuri sociale;
• avandu-se in vedere deficitul de experienta pedagogica existent in prezent in interiorul unei familii, indeosebi a celor recent constituite, institutiile specializate vor trebui sa elaboreze impreuna cu alti factori educativi, actiuni menite sa deprinda parintii in legatura cu indatoririle ce le revin in domeniul ingrijirii si educarii copiilor, relatiile care trebuie sa caracterizeze o familie, perioadele critice din viata copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depasirea momentelor dificile etc.;
• cunoasterea riguroasa, pe fiecare localitate si unitate teritoriala a minorilor care prezinta tulburari de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel incat sa se poata lua masurile care se impun (medicale, educative etc.);
• cunoasterea pe baza de analiza a starii infractionale in randul minorilor si elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
• instituirea unui sistem de pregatire a unor specialisti in probleme de prevenire si combatere a delincventei juvenile;
• asigurarea necesarului de institutii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de camin, traind in strada;
• organizarea de catre autoritatile publice locale a unor actiuni de cuprindere in procesul de invatamant a copiilor care provin din familii de romi.
In prezent, mai mult ca oricand, institutiile de invatamant trebuie sa coopereze intr-o mai mare masura cu familia, organizatiile comunitare si toti factorii implicati in sistemul educativ al societatii. Invatamantul trebuie sa raspunda unitatilor socioprofesionale actuale si de perspectiva, astfel incat toti tinerii sa aiba posibilitatea de a se incadra in munca.
Majoritatea cercetarilor (Knopp, 1985) implicate in prevenirea delincventei juvenile opereaza cu strategii derivate din paradigme, conditionari operante, cognitiv-comportamentale si invatare sociala. Se propun cateva modele generale, avand drept tinta caracteristicile cognitiv-comportamentale:

a).reducerea neincrederii si stimularea motivatiei in vederea unei integrari sociale adecvate;

b).stimularea capacitatii empatice, cultivarea relatiei si dezvoltarea intelegerii pentru situatia victimelor;

c).furnizarea unor modalitati de actiune fata de evenimente, situatii neasteptate;

d).consilierea tinerilor victimizati;

 e).educatia sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive in privinta comportamentului sexual inadecvat;

 f).utilizarea unor procedee de conditionare fata de modelele de comportament alterate;

g).dezvoltarea abilitatilor sociale si controlul anxietatii

 h).terapia familiala.

Mass-media exercita o influenta deosebita asupra personalitatii in formare a minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzarii, unor materiale (scene, cazuri) care elogiaza furtul, violenta, amoralul, nefirescul si excentricul in raport cu firescul, ceea ce degradeaza imaginea relatiilor interpersonale, contamineaza deosebit de periculos viata si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a conceptiei de organizare atat a centrelor de primire, cat si a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi conditii corespunzatoare de cazare, hrana, educatie, supraveghere si formare profesionala, elemente definitorii in reintegrarea sociala a delincventului minor.
Unitatile de politie trebuie sa-si infiinteze formatiuni distincte specializate pe probleme de minori, formatiuni incadrate cu specialisti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care sa studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evolutia si tendintele sale) pentru a intreprinde cele mai adecvate masuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de invatamant preuniversitar trebuie sa cuprinda activitati de educatie morala, juridica si pregatire antiinfractionala a minorilor.
Directiile pentru munca si ocrotire sociala si autoritatile tutelare sa fie incadrate cu psihologi si asistenti sociali in mod corespunzator pentru a gasi cele mai optime solutii in problema minorilor.

Bibliografie

1.      Matei Basarab, 2001, Drept Penal , Partea Generala , ed.Lumina Lex Bucuresti.

2.      Nicolae Mitrofan ;Tudorel Butoi ; Voicu Zdrenghea , 2000, Psihologie Judiciara, ed. Sansa S.R.L. Bucuresti.

3.      Adrian Opre ; Daniel David ; Ioan Bus ; Mirecea Miclea 2004, Curs post universitar Psihologie Judiciara, ed. Clujeana , Cluj –Napoca.

DELICVENTA JUVENILA II

      « Profil psihologic » al delicventului juvenil :

ü      Inclinatia catre agresivitate fie latenta , fie manifesta ce este bazata pe un fond de ostilitate , de negare a valorilor socialmente acceptate (munca de exemplu)

ü      Instabilitatea emotionala generata de carente educationale si in ultima instanta de fragilitatea eului ;

ü      Inadaptarea sociala provenita dein exacerbarea sentimenului de insecuritate, pe care minorul cauta sa-l suprime prin schimbarea frecventa a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor de viata si munca ;

ü      Duplicitatea conduitei manifestata in discordanta dintre doua planuri : unul cel al comportamentului tainic , intim in care se pregateste infractiunea si celalalt, nivelul comportamental de relatie cu societatea prin care isi tradeaza de cele mai multe ori infractiunea ;

ü      Dezechilibrul existential exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.

Factori implicati in determinarea comportamentului infractional la minori

Factorii implicati in determinarea deviantei comportamentale a minorilor pot fi sistematizati in doua categorii :

ü      Factori individuali de personalitate

ü      Factori externi sociali.

     Din prima categorie fac parte particularitatile si strucura somato-fiziologica si neuro-psihica , structura psihologica particulara a minorului , posibilitatile intelectuale , particularitatile afectiv-temperamentale.

     In a doua categorie se include factorii de ordin familial , socio- afectivi si educationali, socio-culturali, economici.

    Mitrofan si colab., 1992 spuneau ca devienta rezulta din « intalnirea » specifica a diferitilor factori pentru fiecare caz in parte. De asemenea studii efectuate de Dragomirescu , 1980 au stabilit ca factori implicati in aparitia deviantei comportamentale au urmatoarea pondere : 31,20% , cei de ordin individual , de personalitate 25% , cei de ordin extern, sociali si 43,8% combinatii care sublineaza caracterul de concurare si potentare reciproca a conditiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptarii.

Sotii Sheldon si Eleonor Gluck , studiind cu ajutorul unei echipe interdisciplinare un lot de 500 de minori delicventi si un lot de 500 de nedelicvenyi (lot martor), care erau corespunzatori ca varsta , sex, statut socio-economic , aparenta etnica etc. au observat ca delicventii se deosebesc de nedelicventi prin urmaroarele trasaturi mai importante :

•     Din punct de vedere fizic, delicventi sunt cu precadere de constitutie mezomorfica (sunt solizi, au forta musculara mare, etc.) ;

•     Ca temeperament sunt energici , impulsivi, extraverti agresivi, distructivi (adesea sadici) ;

•     Au atitudini ostile, sfidatoare sunt plini de resentimente , de suspiciuni  sunt incapatatnati , dornici sa se afirme in grup , cu spirit de aventura neconventionali, nesupusi autoritatiilor ;

•     Din punct de vedere psihologic , tiind spre exprimari direct socio-culturale , provin in proportie mult mai mare decat cei din grupul de control , din familii neintelegatoare, neafective , instabile, lipsite de tinuta morala  etc.

J.S. Peters (1957) arata ca in urma efectuarii unor cercetarii empirice , ca nevarstnicii si tinerii care au venit in conflict cu normele legal-morale prezinta drept caracateristici distincte :atitunci nefavorabile fata de legi si fata de munca ; atitudini necorespunzatoare fata de ei insisi , fata de parinti si fata de alte prsoane. « Delicventuleste un individ care aparent are un surplus de experiente neplacute si care simte ca traieste intr-o lume disconforta amenintatoare . Sentimentul lui de autoaprecire pare sa fie subminat de aceea el nu pirede nimic daca este criticat sau chiar incarcerat. Neavand un statut de aparat , teama de a-l pierde nu-l motiveaza sa faca eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult inca fie ca a avut prea multe contacte neplacute cu alti oameni , fie ca pe toti ii considera asemanatori – el nu ii precizeaza pe alti si din aceasta cauza nici nu pune prea mult pret pe opininea lor. Acest set de atitudini face sa fie extrem de dificila stabilirea de contacte cu el in vederea incercarii de al reeduca. »

    Influentele educative, reeducative si recuperative trebuie sa patrunda adanc in substructurile de personalitate ale minorului delicvent , depasindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activa si adecvata a unor metode si procese eficente terapeutic-suportiv si constructiv comepensatorii.

DELICVENTA JUVENILA

“Delicvenţii fac mai puţin rău decât un judecător nepriceput.” Francisco de Quevedo

Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ cuprinde două noţiuni distincte, care trebuie precizate, şi anume conceptul de „delicvenţă“ şi cel „juvenil“. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt foloşiti adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.
Termenul de „delicvenţă juvenilă“ nu este întâlnit nici în legislaţia penal din ţara noastră, nici în dreptul din alte ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, considerându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică şi cu precădere mintală .
Conceptul de „delicvenţă juvenilă“ este sinonim în anumite limbi cum sunt italiana, germana şi franceza, cu noţiunea de „criminalitate juvenilă“: criminalita giovanile, criminalité juvénile, jugend kriminalitat. Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul „delinquere“ avea accepţia de „a greşi“, „a scapa din vedere, „a lipsi“, în timp ce prin „crimen“ se înţelegea „crima“ la care se asociau semnificaţiile de „acuzare“, „imputare“, „pricină a unui rău“.
Totodată, conceptul de „delicvenţă“ nu este sinonim, deci nu se confundă cu cel de „devianţă”, sfera acestuia fiind mai largă şi cuprinzând ca formă particulară noţiunea de „delicvenţă“.

   Astfel devianţa constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”.

   Delincvenţa juvenilă este una din formele devianţei, cu mari implicaţii pentru individ şi colectivitate, comportamentul deviant referindu-se la forme de conduită care se depărtează în mod sensibil de normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statuturi sociale bine definite în respectiva cultură. Derivat din latinescul delinquere şi juvenis, delincvenţa juvenilă un concept juridic, care desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minori şi, în unele opinii, de tinerii care nu au devenit adulţi, constituind un fenomen social complex şi grav prin consecintele sale negative, nu numai pentru comunitate, dar şi pentru destinul ulterior al tanarului.

Definirea delicvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delicventului minor, ajungându-se la conturarea unui profil psihologic, definit prin: înclinaţie către agresivitate, instabilitate emoţională, inadaptare socială, duplicitatea conduitei, dezechilibru existenţial.
Delicvenţa juvenilă poate fi definită şi ca un comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinereţii lor, nu sunt încă văzuţi ca fiind pe deplin responsabili pentru acţiunile lor.
Fenomenul delicvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagocic, criminalistic, juridic, etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară.

   Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical), tineri inadaptaţi (termen sociologic), „copii problemă” (termen psiho-pedagogic), minori delicvenţi (termen juridic). Toţi aceşti termeni se referă la minori, care, într-un fel sau altul au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice valabile pentru comunitatea în care trăiesc.

Conduita normala este reprezentata de comportamente socialmente acceptate , compatibile cu modelele culturale ale societatii din care face parte minorul.

Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor individuale si a raporturilor sociale asigurand consistenta si coeziunea interna , orientarea si reglarea comportamentului social , integrarea individului in societate.

Prin intermediul sau societatea formeaza si impune indivizilor motivatia asimilarii si respectarii valorilor si normelor sociale dezirabile recomenesand conduitele conform cu modelul sau etico-jurdic si respingand pe cele care se abat de la acel model.

In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ , formal sau informal , direct sau indirect (Banciu, 1992)

Mijloacele controlului social pot fi grupate in :

ü      Psihosociale prin care se incearca realizarea conformitatii, actionandu-se asupra reperezentarilor, atitudinilor sentimentelor, opinilor, ideeilor si comportamentelor indivizilor astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere a normelor si valorilor sociale ;

ü      Oraganizarea  a diferitelor organisme statale, juridice , politice- administrative ., etc.

ü      Neinstitutionalizate , repezentate de obiceiuri, traditii ,morvuri, uzante cutune , care datorita evolutiei cultural-istorice si recunoastrea de catre majoritatea membrilor , unei societati devin adevarate etaloane de conduita.

   In mod obijnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si asimilarea treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza. Socializarea devine pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilori sociali a interactiunilor dintre individ si mediul social.

In multe cazuri procesul de socializare se desfasoara pe fondul unui conflict intre individ si societate.

   Continutul fenomeneologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul timpului , in schimb frecventa lor a continuat sa creasca intr-un mod care in prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea sociala a viitorului adult.

In unele situatii devierile de conduita pot lua forma unor manifestari antisociale grave, ca aceea a delicventei juvenile.

   Delicventa juvenila reperezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor de norme soaciale savarsite de catre tinerii sub 18 ani , incalcari sanctionate penal.

   Asa dupa cum am mentionat mai sus delicenta juvenila include totalitatea incalacarilor de norme sociale savarsite de catre tinerii sub 18 ani astfel :pana la 14 ani neimpliniti minorul este prezumat (prezumtie absoluta) ca nu are discernamant.

 Intre 14 si 16 ani exista, de asemenea, prezumtia lipsei de discernamant , care are caracter relativ , putand fi inalaturata prin dovedirea existentei acesteia .

Ea se va face printr-o expertiza psihiatrica coroborata cu alte probe . In acest ultim caz discernamantul apare ca o particularizare in raport cu o fapta concreta.

  De la 16 ani impliniti pana la 18 ani neimpliniti , minorii sunt prezumati ca au discernamant din momentul implinirii varstei de 16 ani . In concret se poate doveni ca aceasta lipseste asa cum se poate dovedii lipsa responsabilitati la majori.

Daca nu ar fi asa , ar insemna ca minorii sunt pusi in inferioritate fata de majori a caror lipsa de vinovatie, datorita iresponsabilitatii, poate fi dovedita potrivit dispozitiilor dispuse in diferite articole care includ minorii si majorii.

S-a sustinut insa si parerea ca nu se poate dovedii lipsa discernamantului acesta fiind prezumat ca exista in mod absolut.

   Atat limita de varsta cat si discernamantul trebuie luate in considerare in raport cu data savarsirii prevazute de legea penala , chiar daca in cursul procesului faptuitorul ar implinii 18 ani.

O zi ...

Gabriel Jose Garcia Marquez spune ..."Nu te agita atat, lucrurile cele mai bune se petrec cand te astepti mai putin."
Am inceput cu acest citat pentru ca in tot ceea ce voi scrie o sa se regaseasca acest cuvant si pana la urma aceasta virtute a omului , si anume rabdarea :)
Mi-a fost pusa la incercare rabdarea de catre CFR toata ziua de sambata...
O sa va scriu in mare ce a fost in aceasta zi de 16.07.20011.
Totul a fost frumos pana la ora 13:30, cand rabdarea mea a inceput sa fie pusa la incercare , cum spuneam de catre CFR...
La ora 13:30, am avut tren pentru a ma intoarce de la Bucuresti (am fost acolo , nu din placere ci pentru formarea carierei mele :)... am avut de sustinut un interviu pentru a-mi lua atestatul pe pishologia muncii si transporturi, recent mi l-am luat si pe psihologie clinica...) , pana aici toate au fost bune si frumoase, la ora 13:30, trebuia sa ma intorc acasa, am urcat in tren , am calatrorit o ora si jumate si brusc trenul stationeaza intr-o statie, unde in mod normal nu ar stationa, ptr ca s-a produs un incident, am asteptat , o ora , doua ore ...( eram obosita, asteptam sa ajung acasa , eram pe drumuri de vineri noaptea de la 00:34...nu imi doream decat sa ajung si sa dorm... lucru care nu a fost posibil ...dupa aproape trei ore de asteptat ca problema sa se remedieze se aude un anunt prin care ni se spunea ca trebuie sa coboram din Intercity, ptr a urca in trenul Rapid care urma sa soseasca din Bucuresti,  pentru a ne continua drumul... Numai in tarisoara noastra se poate intampla asa ceva... am uitat sa va spun ca intre timp, cat am asteptat acolo cateva ore nu a venit nimeni sa ne ofere o explicatie sau ceva...
O zi pe care nu o sa o uit usor... dar asta nu inseamna ca nu o sa mai calatoresc cu trenul sau ca nu o sa mai calatoresc spre Bucuresti... o sa trebuiasca sa merg din nou peste cateva saptamani...:)

Relatia dintre un tanar si parintii lui din perspectiva behaviorista

Behaviorismul este ramura psihologiei care face trecerea de la cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce pot fi observate direct şi a reprezentat revoluţionarea psihologiei, în perioada 1900- 1950.

Timp îndelungat psihologia a fost considerată o ştiinţă a stărilor de conştiinţă. De aceea singura metodă aplicabilă mult timp, a fost introspecţia. Deşi William James a definit psihologia ca "ştiinţă a vieţii mentale", la începutul anilor 1900, un număr din ce în ce mai mare de psihologi au criticat abordarea studiului proceselor mentale conştiente şi inconştiente de până atunci.

Aceste critici făceau referire la fidelitatea şi utilitatea metodei introspecţiei, în care subiectul era rugat să descrie propriile sale procese mentale pe parcursul mai multor sarcini. O alta ţintă o reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconştiente. În opozitie cu această teză ca o reacţie la introspecţionism, la începutul secolului, s-a afirmat o nouă doctrină, pragmatică, comportamentalistă – behaviorism – şi, în încercarea unui demers metodologic mult mai ştiinţific şi mai riguros, s-a trecut gradat de la cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce puteau fi observate direct. Această abordare, cunoscută sub denumirea de behaviorism, a revoluţionat ştiinţa psihologiei şi a rămas curentul dominant pentru următorii 50 de ani.

Denumirea provine de la termenul englezesc "behavior" care înseamnă comportament, de unde şi denumirea de teoria comportamentului.       

Prin aceasta introducere, am sa fac  trecerea la tema pe care o voi aborda in interiorul lucrarii si anume relatia dintre un tanar si parintii lui, prin dezvoltarea a trei aspecte pozitive si trei aspecte negative , care se regasesc in relatiile actuale dintre parinti si copii.

Aspecte pozitive intalnite in relatia parinte tanar : comunicarea eficienta, acceptarea parerilor parintilor, creearea unei relatii de prietenie intre parinte si tanar (adolescent). Cum spuneam pe langa aspectele pozitive intalnim si aspecte negative  cum ari fi : comportament deviant, lipsa atasamentului, care aduce dupa sine la o lipsa uriasa de comunicare mai taziu, dar de asemenea putem intalni si depresia la tineri (adolescenti), care poate sa aduca dupa sine de asemenea o deteriorare a relatiei dintre parinti si tineri (adolescenti).

Aceste aspecte negative din punct de vedere ale urmatoarelor paradigme : psihanalitica, umanista, cognitiv comportamentala  pot sa fie rezolvate prin diverse tehnici terapeutice.

Ceea ce deosebeste in mod evident psihoterapia psihanalitica de celalte metode psihoterapeutice este cautarea sensului. Pentru toate celelalte terapii, simptomul (ex. atacul de panica, depresia, fobia etc ) este ceva care trebuie eliminat, fara a ne pune problema identificarii cauzelor sau a sensului sau. Pacientul este tratat oarecum dupa modelul omului-masina, simptomul este o simpla defectiune care trebuie remediata si atat.

 Pornind de la ideea ca orice simptom ascunde o drama sufleteasca si ca acel simptom va persista atat timp cat acea drama nu va fi consumata, perlaborata, integrata, psihoterapia psihanalitica nu acorda atentie simptomelor, ci sentimentelor, gandurilor.
Aceste sentimente sunt accesate si retraite in relatia cu terapeutul , apoi verbalizate, analizate si intelese.

In schimb teoria cognitiva la adolescenti este o extenstie a fundamentelor  terapiei  comportamentaliste bazata pe teoria invararii clasice operante si prin modelarea tulburarilor psihiatrice cum este si depresia. Multe dintre tehnicile cognitive care se aplica la adolescenti si adulti se asemeana cu cele utilizate in terapia comportamentalista . De exemplu traingul abilitatilor sociale care poate fi folosit si in tratarea depresiei la adolescenti , este considerat actualmente  o strategie cognitivista , dari isi are radacinile adanci in terapia behaviorista prin utilizarea modelului, jocului de roluri, repetitiei.

Relatiile dintre parinti si copii se modifica întotdeauna în timpul adolescentei ; or , fenomenul acesta nu este niciodata simplu . Parintii accepta tacit, ca si profesorii din scoala , idea ca oamenii trec printr-un fel de stare deosebita în adolescenta , stare în care “se învata pe propria piele” ce este viata .

Insa acest lucru nu inseamna ca trebuie si este neaparat necesar sa lasam tanarul sa invete ce este viata prin nerezolvarea problemelor aparute in relatia lui cu parinti sau in cazul depresiei sa asteptam ca ea se se vindece de la sine , la fel cum nu ar trebui sa asteptam ca tanarul sa spuna deschis ca el are o problema.

In relatia cu parintii  tanarul nu va recunoaste niciodata deschis ca exista o problema, dar de aceea exista diverse metode si tehnici care pot sa vina in sprijinul relatiei dintre parinti si tineri.

In paradigma umanista intalnim diversele terapii de familie care pot conduce la rezolvarea diferitelor probleme aparute in relatia dintre parinti si adolescenti.

   Adolescentul exprima destule manifestari de noncordanta si incompletitudini fata de caracterul cerintelor si solicitarilor noi pe care le impune societatea prin intermediul familiei , scolii , al opiniei publice . Adolescentul este destul de nesigur cu privire la “ceea ce nu se mai cuvine sa faca” . Se foloseste expresia “criza a adolescentei” pentru totalitatea manifestarilor de comportament si atitudini copilaresti ce persista la adolescent,  inclusiv pentru opozitia lui fatisa sau interioara fata de reglementarile noi în care trebuie sa-si satisfaca dorintele si trebuintele .

Cu alte cuvinte , “criza adolescentei” exprima nesiguranta adolescentului fata de noi trebuinte si cerinte externe si interne ce se formuleaza în aceasta perioada , cerinte si trebuinte care se cer satisfacute în conditii înca nesesizate pe deplin de catre adolescent .

Solutiile pentru « criza adolescentei »pot fi diversle tehnici amintite in paradigmele mentionate in lucrare.

Copilul care vorbea întruna şi punea o mie de întrebari pe minut şi-a redus vocabularul acum la expresii monosilabice de genul: „nu ştiu”, „poate”, „am uitat’, „ha?”, „nu”, „aha”, „cine_ eu?” etc. În afara de acestea, aparatul de recepţie nu mai înregistreaza decât mormaieli, mârâieli, bombaneli şi tânguieli, iar puntea de comunicare a disparut, părinţii şi adolescenţii par a vorbi doua limbi diferite.

Mulţi dintre părinţi provin din familii în care nu li s-au oferit decât puţine informaţii (sau nici una) despre schimbarile fizice din adolescenţa, despre principiile privind întâlnirile de prietenie cu persoanele de sex opus, sau despre cum sa faca fata presiunii anturajului.

De fapt, majoritatea parinţilor de azi provin din generaţia care a spus „da” la toate şi le vine greu sa-şi înveţe copiii sa spuna ”nu”. Aceşti parinţi considera ca ar fi ipocriţi daca ar proceda astfel, aşa ca evita subiectul sau transmit mesaje derutante.

CONTINUTUL CONSTINTEI INSTANTEI CONSTIENTE

Constinta instantei constiente vs componeta inconstienta

Între conştient şi inconştient s-a instituit o barieră de netrecut, o opoziţie ireconciliabilă. Întrucât o astfel de relaţie nu oferă posibilitatea de a se influenţa şi modula unul pe celălalt, în vederea explicării caracterului adaptativ al comportamentului, s-a simţit nevoia introducerii unui mecanism-tampon, cu rol de arbitru între cele două niveluri ostile, denumit Ego (Eu). Neadmiţând caracterul evolutiv şi reorganizabil al inconştientului, Freud considera conştiinţa ca rezultat al devierii de la legitatea naturală şi de la esenţa biologică a omului şi, deci, ca un adaus artificial.

În abordarea sistemică, organizarea psihică pe verticală apare ca relaţie de comunicare şi interacţiune în ambele sensuri între cele trei niveluri, care, în sens ascendent, derivă unul din altul, iar în sens descendent se modelează şi se restructurează evolutiv şi optimizant unul pe altul. Potrivit principiului ierarhizării, un nivel inferior se integrează funcţional şi se subordonează nivelului superior; pe măsura trecerii de la nivelul inferior la cel superior, nivelul inferior îşi îngustează sfera acţiunii reglatorii, funcţia de reglare globală, supraordonată, care constă în relaţionarea adaptativă eficientă a sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluată de nivelul superior. În cazul nostru, nivelul inconştient, precedând genetic nivelul conştient, reprezintă premisa şi platforma necesare constituirii lui; la vârsta mică, până la un an, un an şi jumătate, inconştientul este mecanismul dominant al organizării şi reglării comportamentului; funcţia sa reglatorie are un caracter global şi supraordonat, mediind modul general de relaţionare a copilului cu lumea. Pe măsura elaborării şi dezvoltării sale, nivelul conştient, ierarhic superior, se va impune însă, constant şi tot mai pregnant, ca factor reglator supraordonat, preluând asupra sa şi relaţionarea individului cu lumea; inconştientului i se rezervă un rol funcţional subordonat şi efectuarea unei „reglări locale”, subsistemice (ex.: reglarea ciclicităţii activării-satisfacerii trebuinţelor biologice primare; trebuie spus, însă, că aceasta se realizează în virtutea reorganizării funcţionării nivelurilor inferioare de către cele superioare, iar ciclicitatea se va modula sub influenţa mecanismelor reglatorii ale conştiinţei). Într-o organizare sistemică, spre deosebire de organizarea agregat, nici unul din nivelurile ierarhice nu este de prisos, fiecare avându-şi rolul său, ireductibil în asigurarea şi menţinerea emergenţei şi unităţii structural funcţionale a sistemului. Alterarea unui nivel va duce inevitabil la alterarea sistemului în ansamblu sub aspectul identităţii sale.

În plan psihologic subiectiv, existenţa inconştientului, cel puţin pentru individul concret, se probează şi se atestă prin intermediul conştientului, adică prin procesul de conştientizare şi de verbalizare. În stare de somn profund sau de comă, nefiind conştient de sine, subiectul nu-şi dă seama nici de existenţa inconştientului său. Pentru un observator extern, prezenţa inconştientului poate fi relevată şi atestată la subiectul observat şi pe baza manifestărilor şi reacţiilor comportamentale inconştiente (vise, reacţii vegetative, deliruri, automatisme motorii etc.).

Dacă procesul evolutiv-integrator se desfăşoară în mod obişnuit de la inferior spre superior, în cazul nostru, de la inconştient la conştient, procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel inferior; în cazul regresiei, transformările entropic-involutive vor afecta mai întâi structurile şi conţinuturile nivelului conştient şi abia ulterior pe cele ale nivelului inconştient.

În structura schemelor integrative ale comportamentelor şi acţiunilor ce stau la baza vieţii de relaţie a omului, vom găsi, selectate şi ordonate după o anumită logică, în mare măsură dobândită prin condiţionare şi învăţare, elemente aparţinând tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU: inconştientul, subconştientul şi conştientul. Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul şi ponderea acestor elemente nu sunt fixe, stabilite o dată pentru totdeauna, ci variază în funcţie de timp (inclusiv vârsta), de situaţie (împrejurări) şi frecvenţă (cât de rar sau de des este solicitat actul comportamental dat).

Sintetizând, putem identifica şi defini următoarele genuri de relaţii între conştient şi inconştient:

a. Relaţii circulare, în cadrul cărora conţinuturile conştientului trec în inconştient, ca apoi, printr-un proces germinativ, să revină, nu neapărat integral, înapoi; acelaşi lucru este valabil şi pentru conţinuturile inconştientului, graţie mai ales mecanismului reprimării şi celui al amânării.

O activitate mintală începută la nivel conştient şi nefinalizată poate fi transferată şi continuată într-o formă specifică la nivel inconştient, unde este posibilă găsirea soluţiei, revenind ca terminată în conştiinţă. Exemple de acest gen sunt numeroase şi ele au fost analizate în literatura psihologică.

Aproape fiecare dintre noi am trăit experienţa când, nereuşind să rezolvăm o problemă la matematică sau la fizică, o lăsam şi treceam la altceva; după un timp, revenind, am avut surprinderea să constatăm că rezolvarea a mers şnur, fără nici o poticnire. Se citează cazuri de mari descoperiri în ştiinţă ale căror elemente constitutive s-au zămislit latent în inconştient şi s-au actualizat în vise.

b. Relaţii de subordonare, care constau în dominanţa funcţională a unui nivel integrativ asupra celuilalt, respectiv, a conştientului asupra inconştientului sau a inconştientului asupra conştientului.

În mod normal, într-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercită de jos în sus, nivelurile inferioare supunându-se celor superioare.

În cazul de faţă, legea de bază este cea a controlului inconştientului de către conştient, chiar atunci când matricea comportamentală se structurează în jurul unei componente motivaţionale sau afective de origine inconştientă. Tocmai în virtutea acestei legi, noi definim omul ca fiinţă conştientă, al cărei comportament principal (de relaţionare cu lumea externă) este conştient. De o subordonare în sens invers nu se poate vorbi decât în situaţii speciale, episodice şi improprii modului de a fi al omului. Atunci când se afirmă dominanţa absolută a inconştientului, conştientul este temporar abolit, aşa cum se întâmplă în starea de somn (visele, comportamentele somnambulice), în starea de ebrietate avansată sau în starea de afect, de explozie afectivă negativă – furie, demenţă.

c. Relaţii de coordonare sau de echilibru, în care cele două niveluri se corelează şi se balansează reciproc sub aspectul forţei funcţionale. Într-o astfel de formulă relaţională, de exemplu, componentele motivaţionale aparţinând structurii conştientului şi cele aparţinând structurii inconştientului posedă o semnificaţie egală sau apropiată, subiectul acordându-le aceeaşi recunoaştere şi preţuire.

Rezultatul este o formulă comportamentală echilibrată, ambivertă, pentru care se aplică principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin”.

Aşa cum am subliniat mai sus, conştiinţa este formaţiunea a cărei dezvoltare rămâne în continuare deschisă şi putem presupune că influenţa sa modelator-reglatoare asupra inconştientului se va amplifica şi intensifica, în pofida unor descărcări şi răbufniri periodice, în comportamentele individuale şi sociale, a unor tendinţe şi instincte ancestrale (agresivitate,fanatism, sexualitate).

 Inconştientul nu este necunoscutul însuşi, ci este, mai degrabă, pe de o parte, psihismul necunoscut, adică toate acele lucruri despre care presupunem că dacă le-am conştientiza, nu s-ar deosebi cu nimic de conţinuturile psihice ce ne sînt cunoscute. Pe de altă parte, trebuie să includem aici un sistem psihoid, despre a cărui alcătuire nu ştim să facem nici o afirmaţie directă. Inconştientul astfel definit descrie o realitate extrem de nestabilă: toate cîte le ştiu, dar la care nu mă gîndesc în clipa asta, toate cîte mi-au fost cîndva conştiente, dar le-am uitat acum; toate cîte au fost percepute de simţurile mele fără să le fi dat atenţie în mod conştient; tot ceea ce simt, gîndesc, îmi amintesc, voiesc şi fac neintenţionat şi neatent, adică inconştient; toate cele viitoare ce se pregătesc în mine şi care îmi vor deveni conştiente abia mai tîrziu; toate acestea sînt conţinute în inconştient. Aceste conţinuturi sînt toate, am putea spune, mai mult sau mai puţin conştientizabile ori, cel puţin, au fost cîndva conştiente şi pot deveni în clipa următoare iarăşi conştiente. In aceste limite, inconştientul este “a fringe of consciousness”, cum spunea odată William James..

După cum am văzut, constatările lui Freud aparţin domeniului acestor fenomene marginale care apar ca o alternanţă de iluminări şi întunecări. Trebuie să includem însă în inconştient, după cum am mai spus, şi funcţiile psihoide, de a căror existenţă nu sîntem informaţi decît indirect.

Ajungem astfel la întrebarea: în ce stare se găsesc conţinuturile psihice, dacă nu sînt raportate la eu-1 conştient? Tocmai această raportare face ca ceva să poată fi numit conştient. Conform principiului lui Wilhelm von Ockham: “Entia praeter necessitatem non sunt multiplicanda “, concluzia cea mai prudentă ar fi cea că, în afara raportării la eu-1 conştient, nu se schimbă absolut nimic atunci cînd un conţinut devine inconştient. Din acest motiv resping concepţia conform căreia conţinuturile momentan inconştiente ar fi exclusiv fiziologice. Nu există dovezi ale acestui lucru. Psihologia nevrozelor ne oferă însă contraargumente decisive. Să ne gîndim numai la cazurile de double personnalite, automatisme ambulatoire etc. Atît constatările lui Janet cît şi cele ale lui Freud arată că în stare inconştientă toate par să continue să funcţioneze ca şi cum ar fi conştiente. Se percepe, se gîndeşte, se simte, se voieşte, se intenţionează ca şi cînd ar exista un subiect.  Există chiar cazuri ca, de pildă, acea double personnalite de care tocmai am amintit, în care apare într-adevăr un al doilea eu, care îi face concurenţă primului. Asemenea constatări par să stea mărturie faptului că inconştientul este într-adevăr un «subconştient». Anumite experienţe, făcute în parte de Freud deja, arată însă că starea conţinuturilor inconştiente nu este totuşi pe deplin identică cu cea a conţinuturilor conştiente. Aşa, complexele cu o puternică tonalitate afectivă nu evoluează în acelaşi sens în inconştient ca în conştient. Ele se pot îmbogăţi, ce-i drept, cu asociaţii, dar nu sînt corectate, ci păstrate în forma lor iniţială; lucru ce poate fi lesne stabilit din acţiunea lor continuă şi invariabilă asupra conştientului. Ele capătă chiar un caracter de constrîngere, de neinfluenţabilitate, de automatism, caracter ce nu poate fi înlăturat decît după ce au fost conştientizate.