"Sunt bine in pielea mea..." Gandirea pozitiva - un stil de viata sanatos

"Sa nu ajungi la finalul vietii doar ca sa afli ca nu ai trait . Caci multi ajung in acel moment al vietii, cand privind inapoi, vad bucuria si frumusetea pe care nu le-au simtit din cauza temerilor pe care le-au avut."Clear Water

   

 O calatorie spre centrul sinelului fiecaruia dintre noi , ne poate aduce intotdeauna numai rezultate pozitive, chiar daca, la inceput poate  o sa simtiti frustrare, dezamagire , neintelegere a proprilor sentimente, emotii regasite pe parcursul calatoriei spre centrul sinelui.

    Ceea ce noi lasam sa se vada la exterior de cele mai multe ori este invelit in ceea ce ne dorim ca cei de langa noi sa observe la noi. O persoana greu incercata de cele mai multe ori o sa lasa sa iasa la suprafata puterea , ambitia si mai putin dezamagirea, deznadejea si confuzia intrebarilor fara raspuns. Aspect care poate sa fie benefic pana la un anumit moment, nu putem sa ne gandim mereu la ceea ce vrem ca alti sa vada in noi, trebuie sa ne gandim in primul rand cum suntem noi cu adevarat si ce trebuie sa facem pentru a ne accepta asa cum suntem.

Nici o persoana de langa noi nu poate sa fie mai buna , mai frumoasa, sau mai desteapta , fiecare dintre noi am fost inzestrarti cu o frumusete aparte, cu o parte buna si calda, cu o picatura de inteligenta , numai de fiecare in parte depinde sa le dezvoltam in asa fel incat toate acestea sa fie in avantajul fiecaruia dintre noi.

Totul incepe si se incheie cu acceptare, acceptarea propriilor ganduri, daca sunt negative sa cautam sa vedem de ce sunt negative, daca sunt pozitive sa le dezvoltam astfel incat sa aiba putere suficienta incat sa ia locul celor negative.

Stiu, o sa spuneti ca eu "visez cai verzi pe pereti" sau ca nu imi dau seama ce inseamna o incercare in viata unei persoane. E adevarat fiecare trecem prin filtrul nostru diferit fiecare incercare, fiecare traire pozitiva sau negativa.  Insa eu astazi m-am trezit cu un gand si anume ca acceptarea propriei persoane estea  aceea care iti va dicta stilul de viata. Am inteles de mult acest aspect, insa mereu apareau ramasite care se reaprindeau si ma faceau sa nu fiu multumita de un aspect sau altul in ceea ce priveste persoana mea si partea mea fizica.

Astazi ma simt ceea mai norocoasa persoana cu dizabilitati, mi-am reamintit una dintre intrebarile pe care mi le-a adresat un copilas de vreo 9-10 ani in 2015, aveam o activitate in programul "Scoala Altfel", in care le povesteam copiilor ce este si cum trebuie sa ne raportam la o persoana cu dizabilitati, atunci copilul m-a intrebat : "Pentru tine cum este sa fii o persoana cu handicap si cum crezi ca era daca erai normala?", pe moment primul meu impuls a fost sa spun : "Nu stiu , pentru ca pentru mine asta inseamna sa fiu normala", dar atunci mi-am rearanjat raspunsul astfel incat sa fiu pe intelesul copilului. 

Insa astazi, m-am trezit cu acesta intrebare in gand si am realizat, repet cat de norocoasa pot sa fiu pentru ca eu, avand aceasta dizabilitate inca de la nastere , nu am putut niciodata sa simt la propriu cum este sa ai o viata fara gimnastica medicala, fara mersul pe la medici, fara ironia unor copii atunci cand eram mica,  experimentandu-le pe parcursul vietii toate aceste aspecte sunt de fapt normalitatea mea. Pot doar prin ceea ce vad sa ma gandesc cum ar fi fost daca... insa  din punct de vedere psihologic- emotional eu  am trait o trauma existentiala la constientizarea dizabilitati mele, pe care am depasit-o usor , datorita faptului ca nu am avut o alta experienta , o alta varianta a mea in acel moment sa spun asa la care sa ma pot raporta si atunci chiar si acceptarea propriei persoane, propriului fizic in timp, a fost una usoara si inteleapta.

Dar, atunci cand o persoana cu dizabilitati a avut o viata perfect normala cu ceva timp in urma , dupa care in urma unui accident sau in urma instalarii unei boli perfide a ajuns sa fie o persoana dependenta de ceilalti, o persoana cu dizabilitati, acceptarea este mai grea, trauma este mai profunda si aici intervine factorul emotional, sprijinul pe care il primeste persoana, acceptarea celorlalti a faptului ca ea este  in continuare o persoana minunata si ca o dizabilitate nu trebuie sa insemne marginalizare, izolare , suferinta, dimpotriva trebuie sa insemne : credinta, ambitie, iubire de sine si acceptarea propriei persoane pentru a putea sa isi recladeasca drumul in viata.

Pentru mine dizabilitatea mea este normalitatea mea, doar ca asta nu inseamna ca nu o sa incerc sa o stopez. Nu ii permit sa fie un obstacol in a  face anumite lucruri doar pentru ca sunt o persoana cu o dizabilitate fizica. Mersul greoi uneori si zecile de cazaturi uneori in fata la multi alti oameni, sau anii de kinetoterapie (gimnastica medicala) nu m-au facut sa ma accept mai putin , dimpotriva . Dar , am avut si am langa mine persoane minunate, care mi-au aratat ca dizabilitatea mea poate sa fie transformata in atuul meu. Asa am ajuns astazi sa lucrez cu sufletul si nu cu partea materiala, sa vad in om prima data bunatatea lui si nu frustrarea lui.
Cred ca fiecare vine pe acest pamant cu un  "bagaj" pe care este nevoit sa il poarte si sa il accepte ca fiind parte din ceea ce reprezinta ca persoana. Nimic nu este la voia intamplarii, asa raspund mereu cand sunt intrebata de ce am ales sa ma dezvolt ca psiholog , consider ca dizabilitatea mea m-a ajutat si din acest punct de vedere, sunt constienta ca dizabilitatea mea mi-a oferit oportunitatea sa vad dincolo de aparente , atunci  cand ma intalnesc pentru prima data cu copiii si parintii copiilor cu dizabilitati, cu care lucrez.

"Fii bun de cate ori se poate . Si intotdeauna se poate." Dalai Lama

💖