Intre 1910 – 1912 apare, ca reactie la asocianism o noua si prolifica directie de investigatie psihologica: gestaltismul sau psihologia formei/structurii. Gestaltismul afirma prioritatea intregului asupra partilor operand globalist – introduce conceptele de camp si organisare.
Teoreticienii sai mai de seama sunt:
- Max Wertheimer (1880 – 1976),
- Kurt Koffka (1886 – 1941)
- Kurt Lewin (1980 – 1947) care se constituie in asa numita scoala de la Berlin.
Idea gestaltismului ii apartine lui M. Wertheimer in timpul unei calatorii cu trenul; el se intereseaza de perceptia vizuala a miscarii. La coborare cumpara un stroboscop pentru copii (aparat ce permite examinarea miscarilor periodice ale unui corp; efectul stroboscopic este folosit in discoteci si chiar cinematografia creaza iluzia miscarii cu o frecventa de 24 de cadre pe secunda) si incepe sa experimenteze cu el.
Gestaltteoria sau teoria formei pune in evidenta elementele configuratiei acordand prioritate totalitatii in domeniul perceptiei.
Gestalt (germ.) inseamna configuratie, strctura, forma. Gestalt este o organizare a campului.
Elemente ale teoriei gestaltiste:
- toate fenomenele psihice sunt organizate in structuri/configuratii integrale; ele sunt realitatile primare ireductibile la partile subordonate intregului;
- cateva teze fundamentale:
1. Conceptul de forma – gestalt: orice experienta pe care o facem are o forma, sunt percepute “intreguri” organizate, dar delimitate in unitati individuale ce se detaseaza de un fond si care impreuna formeaza o structura;
2. Senzatia si perceptia – perceptia este o suma de senzatii (o melodie e perceputa integralist, chiar daca lipsesc unele note – ea nu este o suma de sunete/note, ci o totalitate perceputa ca atare, avem aici contrariul de nonsumative – intregul e mai mult decat suma partilor; daca melodia este cantata la alte instrumente, pastrand insa aceeasi structura, o putem recunoaste;
3. Conceptul de camp, izomorfismul; aveam trei campuri:
- campul fizic: pozitie, marime si raport al obiectelor;
- camp cerebral: proiectia corticala a stimulilor
- camp perceptiv: senzatiile inregistrate de organele de simt;
Izomorfismul este asemanarea dintre obiectul fizic si cel perceput de minte, dar nu cu proiectia retiniana, caci: “Psihologia trebuie sa se intereseze de realitatea fenomenala, de modul direct in care obiectele apar subiectului. Planul fenomenal constituie un nivel de realitate deosebit de cel fizic.” (Enciclopedie de filosofie si stiinte umaniste, DeAgostini, 2004, p. 878) Planul fenomenal este cum percepem noi lumea din jur si nicidecum lumea insasi! (toate iluziile optice, auditice, etc) Iar planul fenomenal este deja organizat intr-o structura/forma (Gestalt). Experienta mentala se vede astfel configurata, ea e o experienta a totalitatii unde semificatia elementelor e data de vecinatatea si cuprinderea lor in asnamblul in care se afla. (Ex: cercul desenat cu puncte sau linii intrerupte). Campul fenomenal se organizeaza dupa principii innascute.
Cel care a dezvoltat notiunea de camp psihologic a fost K.Lewin; inteles ca ansamblu de interdepedente fizice, bilogice, psihoce si sociale care determina comportamentul unui individ sau grup. Iar campul social duce la intelegerea semnificatiei si pozitiei persoanei in grup functie de interdependentele membrilor si a raporturilor lor cu mediul – ecologia grupului.
Terapia gestaltista
Pleaca de la premisa ca rezolvarea problemelor este de fapt o restructurare – situatia problematica apare ca avand o lacuna acoperita si deci invizibila, prin inlaturarea acesteia se completeaza structura. Situatia problematica (nerezolvata) e o situatie deschisa ce creeaza tensiuni. Restructurarea sau redirectionarea gandirii (pentru rezolvarea problemei) are in vederea experienta cu functiile ei pozitive – ce sunt un sprijin in rezolvare – si functiile negative ce se manifesta ca rezistente ce trebuie depasite.
De multe ori e nevoie de iesirea din cadrul fixat, de pilda “experienta celor noua puncte” (apud, P.Watzalawick, Changements, 1975, p. 43-46)
Allport pune sub semnul intrebarii notiuea de eu pe care o vrea inlocuita cu proprium care are simt corporal, autoapreciere, self –identitate, gandire rationala, imaginea de sine, tendinte proprii.
Sistemul personalitatii – produs complex al dotarii biologice (genetice), modelarii culturale, stilului cognitiv si cautarilor spirituale. La intrebarea: “ce este omul?” din orice teorie a persoanlitatii nu se poate raspunde reductiv, ci avand in vedere devenirea umana.
In viziunea neogestaltista selful nu exista! Pentru ca: “...selful este fenomen aflat in curs de desfasurare la frontiera contact dintre mine insumi si mediul mei imediat” (S. Ginger, Gestalt terapia, 2002, p. 56). Avem mai degraba “adaptarea la” si “confruntare cu” determinate de situatia aici/acum, adica o intreaga interactiune a campului individual cu cel grupal sau social. Omul in sine, aparent un intreg, are, dupa Ginger,cinci dimensiuni grupabile in pentagrama:
1. Fizica: corpul, senzorialitatea, motricitatea, sexualitatea fizica
2. Afectiva: inima, emotiile si sentimentele, relatiile de iubire, celalalt;
3. Rationala: “capul” (mintea) ideile, imaginatia;
4. Sociala: ceilalti, mediul socio-cultural
Spre deosebire de psihanaliza (care accentua trecutul aducandu-l in prezent) Gestalt se intereseaza de totalitate: noi suntem “impinsi” de trecut dar si “atrasi” de viitor (de planurile, expectantele sau dorintele noastre). Fata de analiza freudiana, Gestaltul prefera sinteza, incercand sa inteleaga integritatea individului; nu atat continutul si “de ce-ul” cat forma si structura ei sau “cum-ul”. Deplasarea de accent se face dinspre profunzimi spre suprafata verticala diacronica psihanalitica se vede organizata in sincronicitatea gestaltista.
Din subiectul german Gestalt avem verbul gestalten – a forma o structura cu sens sau semnificatie. De aici cautarea sensului inscrierii noastre in structurile individuale, grupale, sociale sau ecologic-globale. Gestalt terapia reabiliteaza individul incadrat in campul social, creativitatea, originalitatea si functionalitatea lui. Ceea ce intereseaza este dezvoltarea armonioasa si deplina a resurselor personale intr-un stil de viata creativ si interactiv.
Terapia gestaltista se bazeaza pe metoda fenomenologica (E. Husserl) de explorare a constientei. Se pot distinge trei etape:
1) Regula epoche – se pun intre paranteze propriile expectante, inferente, prejudecati, interpretari, etc.
2) Regula descrierii – ne ocupam numai cu descrierea celor percepute si nu cu explicarea sau judecata lor
3) Regula orizontalizarii – fiecare item descris se trateaza in mod egal cu toti ceilalti.
Rezulta de aici o echivalare lipsita de ierarhizari, o nivelare a importantei datelor experienteiconcrete, categorizarile se fac in functie de ceea ce percepem. Terapeutul gestaltist observa sincronic comportamentul, gesturile, mimica, tonul, etc. (judecatile sau inferentele lui sunt puse in paranteze).
Un alt principiu terapeutic este crearea unui “spatiu dialogic” in care clientul sa se exprime – incluziunea ; terapeutul se supune experientei reciproce fara sa incerce sa o controleze, el se implica cu intreaga personalitate. Despre terapia Gestalt se poate spune ca: “....se apropie deci de notiunea de dezvoltare personala de realizare deplina a potentialului uman care difera in mod explicit de abordarile normalizatoare, centrate pe sanatate si adaptare sociala” (S. Ginger, Gestalt Terapia, Arta contactului, 2002, p. 17). Poate fi subliniat faptul ca unele principii Gestalt (“aici/acum”, importanta contextului, a observatiei, etc) au fost preluate si folosite de terapia familiala sistematica.
Relatia terapeutica presupune in gestaltterapie existenta a patru caracteristici ale dialogului (dupa G. Yontef §i J. Simkin, 1989,pag.325):
• Includerea.
Aceasta inseamna a pune pe fiecare, in cea mai mare masura posibila, in experienta altuia, "in pielea altuia", fara a-l judeca, analiza sau interpreta, In timp ce-si pastreaza simultan sensul prezentei sale separate, autonome, ca martor sau observator focalizat.
Se practica, in alti termeni, un mod de a-l experimenta pe celalalt, de a-l simti si trai din
interior (fie acesta o persoana semnificativa din viata subiectului, fie pe altcineva din grupul terapeutic, fie chiar pe sine insusi intr-o alta ipostaza, din alt timp si loc). Includerea centreaza dialogul terapeutic pe explorarea si constientizarea relatiei eu-tu sau eu-el, din perspectiva lui "tu" si a lui "el".
Prezenta.
Terapeutul gestaltist se exprima pe sine pacientului, se face simtit de catre acesta,
i se dezvaluie. In mod regulat, judicios si cu discriminare, prezenta terapeutului se exprima prin observatii, preferinte, sentimente, experiente personale traite aici si acum, ganduri. Impartasindu-si propria experienta, ceea ce simte in dialog, terapeutul il ajuta pe pacient sa invete sa aibe incredere si sa-si utilizeze experienta imediata pentru a-si creste gradul de conastientizare. In felul acesta, el modeleaza raportul fenomenologic si evitand sa-i ofere interpretari sau solutii, prin chiar prezenta lui, il determina pe client sa se deblocheze, sa se bizuie pe experienta lui imediata ca instrument de crestere a autoconstientizarii, sa se autodescopere si autointeleaga. Astfel, prezenta vie, autentica a terapeutului si abtinerea de la propriile interpretari, faciliteaza dezvoltarea prezentei autonome, implicate si active a c1ientului, evitand dependenta terapeutica, atat de frecventa in alte terapii, care practica un alt tip de relatie terapeutica (ca de pilda, prezenta neutrala si frustranta in psihanaliza ca modalitate de declansare a transferului ce
structureaza ulterior relatia pe modelul "parinte-copil" sau "medic-pacient", sau cea
expert-atotstiutoare si manipulativa in terapia cognitiva si In cele comportamentale, pe
modelul "profesor-elev").
• Responsabilitatea in a dialoga.
Contactul terapeutic este mai mult decat a face ceva unul pentru altul. EI este ceva ce se intimpla intre doi oameni si care rezulta din interactiunea dintre ei. De aceea, terapeutul gestaltist are raspunderea modului in care se intra in dialogul, abandonandu-se pe sine si implicanduse in interaciune, dar implicandu-l in egala masura si pe client sa devina responasabil de acest dialog. Aceasta permite contactului sa se realizeze, mai curand decat sa fie manipulat, "Tacut" in scopul urmaririi, (controlarii) unui rezultat. Se intelege de aici, cine are raspunderea pentru dialog este de inteles sa se desfasoare ca un fenomen natural, sincer, autentic participativ si nu artificial, contratacut intentional.
• Dialogul este trait, si simtit , pe viu.
In terapia gestaltista dialogul este mai mult decat "a vorbi". El este mai ales trait, simtit, experimentat pe viu, in minte si in trup, deodata.
Gestalt-terapia, de la constientizare de sine la adaptare creativa in integrare holista :
De aceea modelele de dialog sunt foarte diverse si dinamice, putand implica mijloace expresiv-artistice: dansul, miscarea simbolica expresiva, ritmurile si sunetele, muzica si cuvantul. Metafora, in expresie verbala , ritmic- melodic sau corporal, devine unul din instrumentele cheie In dialogul gestalt terapeutic, sporindu-i puterea vindecatoare si transformativa.
Toate aceste modalitati de comunicare declansaza si mobilizeaza energiile dintre
participanti , punandu-le in miscare. Explicarea experientei prin mijloace expresive nonverbale, constituie o importanta contributie a gestalt-terapiei in largirea posibilitalilor de experimentare fenomenologica. Trebuie precizat insa ca interactiunea terapeutica este limitata de principii etice, de adecvare ("ce se potriveste"), de sarcina terapeutica , etc.
Aceste caracteristici ale modului in care se desfasoara dialogul terapeutic gestaltist permit producerea unor modificari semnificative si destul de rapide in modul de a fi al pacientului si de a se raporta la problemele sau simptomele sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu