Terapia pentru copilul autist

"If a child can't learn in the way that we teach,

then we must teach in a way he can learn."

Ivar Lovaas

Zece lucruri pe care orice copil cu autism ar vrea sa le ştii:

1. Sunt în primul rând un copil. Am autism. Nu sunt în mod primordial „autist”.
Autismul este doar un aspect al personalităţii mele. Nu mă defineşte ca persoană. Tu eşti o persoană cu sentimente, idei, talente sau eşti doar gras (supraponderal), miop (porţi ochelari) sau neîndemânatic. Acestea sunt lucruri pe care le văd mai întâi la tine când ne întâlnim, dar acestea nu sunt trăsăturile tale principale.

Ca adult, ai un oarecare control asupra felului în care îţi defineşti propria persoană. Dacă vrei să subliniezi o anumită trăsătură personală, poţi să o faci fără prea mult efort. Eu sunt încă un copil ce se dezvoltă. Nici tu dar nici eu nu ştim încă ce aş putea realiza. Dacă mă defineşti după o singură trăsătură de-a mea, s-ar putea să mă subestimezi. Şi dacă simt că tu nu crezi că pot „să o fac”, răspunsul meu natural va fi „de ce să mai încerc?”.

2. Percepţiile mele senzoriale sunt dezordonate.
Integrarea senzorială este, probabil, aspectul cel mai dificil de înţeles al autismului, dar este şi cel mai important. Aceasta înseamnă că imaginile, sunetele, mirosurile, gusturile şi texturile care ţie ţi se par obişnuite pot fi de-a dreptul dureroase pentru mine. Mediul propriu-zis în care trăiesc mi se pare ostil. Poate că ţie ţi se pare că sunt retras sau poate agresiv, dar de fapt încerc doar să mă apăr, să mă protejez. Iată de ce o „simplă” ieşire la supermarket poate fi un calvar pentru mine:

• Auzul meu poate fi foarte acut. O mulţime de oameni vorbesc în acelaşi timp. Difuzoarele anunţă ofertele zilei. Casele de marcat bipăie şi trăncăne, râşniţele de cafea hârâie. Aparatul de feliat carne scârţâie, bebeluşii plâng, cărucioarele scrâşnesc, tuburile de neon bâzâie. Creierul meu nu poate filtra toate aceste zgomote şi ajung la „supraîncărcare”.

• Pot să am un simţ al mirosului foarte dezvoltat. Peştele de pe tejghea nu prea e proaspăt. Domnul de lângă noi nu a făcut duş astăzi. Copilaşul din faţă are un scutecul murdar. Pe culoarul trei s-au vărsat nişte murături şi se spală pe jos cu amoniac…. Nu pot să filtrez totul. Deja cred că îmi vine greaţă.

• Pentru că mă orientez pe baza văzului, acesta poate fi primul simţ care este prea stimulat. Lumina tubului de neon nu este doar obositoare, dar şi bâzâie. Lumina pare să pulseze şi mă dor ochii. Această lumină care pulsează se reflectă pe diverse suprafeţe şi contururile obiectelor îmi par distorsionate – spaţiul pare că se mişcă în continuu. Există şi reflexii în ferestre, ventilatoare care se mişcă în tavan, oamenii sunt în continuă mişcare. Toate acestea îmi afectează sistemul perceptiv şi cel vestibular. Acum nici măcar nu pot să îmi dau seama unde mă aflu în spaţiu.

3. Te rog să faci diferenţa între NU VREAU (aleg să nu fac) şi NU POT (nu sunt capabil să fac).
Utilizarea vocabularului şi a expresiilor lingvistice pot fi adevărate provocări pentru mine. Nu e vorba că nu ascult de instrucţiuni. Doar că nu pot să le înţeleg. Când mă strigi din partea cealaltă a camerei, iată ce aud eu: „&#$@*^ Marius. %**%$#@…” Vino şi vorbeşte cu mine direct în cuvinte simple: „Te rog să pui cartea în bibliotecă Marius. E timpul să mergem la masă”. Aceasta îmi spune ce vrei de la mine şi ce urmează să se întâmple. Acum este mult mai uşor pentru mine să fac ceea ce vrei de la mine.

4. Gândesc foarte concret.
Aceasta înseamnă că interpretez limbajul după forma literară. Este o situaţie confuză pentru mine când îmi spui ca ai mers „ca vântul şi ca gândul” când ceea ce vrei să îmi spui de fapt este că ai mers „foarte repede”. Să nu îmi spui că ceva este „floare la ureche” când nu e vorba de nici o plantă, şi vrei doar să îmi spui că această sarcină „este foarte uşor de realizat”. Când îmi vei spune că „Răzvan şi-a luat picioarele la spinare”, voi fi foarte confuz din punct de vedere anatomic. De fapt, poţi să îmi spui că „Răzvan a plecat foarte repede”.

Idiomurile, sensurile multiple, inferenţele, metaforele, aluziile şi sarcasmul nu reprezintă nimic pentru mine.

5. Te rog să ai răbdare cu vocabularul meu limitat.
E destul de greu pentru mine să îţi spun de ce am nevoie când nu cunosc cuvintele care să descrie sentimentele mele. Poate îmi este foame, poate sunt supărat, speriat sau confuz, însă nu pot să mă exprim cu aceste cuvinte. Fii atent la limbajul corpului meu, dacă sunt retras sau agitat, sau chiar şi alte semne care îţi vor transmite ce este în neregulă cu mine.

Există însă şi o parte opusă la cele de mai sus. Uneori pot să vorbesc ca un „mic profesor” sau ca un star de cinema. Poate că spun pe de rost întregi texte ce sunt mult prea avansate pentru vârsta mea. Acestea sunt secvenţe de limbaj pe care le-am memorat din lumea înconjurătoare pentru a compensa lipsa mea de limbaj. Aceasta pentru că ştiu că se aşteaptă de la mine să răspund ceva când mi se pune o întrebare. Aceste texte pot să provină din cărţi, de la televizor, din diferite discursuri. Acest tip de manifestare se numeşte „ecolalia” (repet exact ce aud, papagaliceşte). Nu prea înţeleg eu despre ce este vorba acolo. Ştiu doar că pot astfel să răspund când cineva aşteaptă de la mine o reacţie.

6. Pentru că vorbirea e foarte grea pentru mine, mă orientez mult cu ajutorul văzului.
Te rog să îmi arăţi cum se face ceva mai curând decât să îmi spui. Şi să fii gata să îmi arăţi de mai multe ori. Repetarea mă ajută să învăţ.
Un program zilnic ilustrat îmi este de mare ajutor şi mă orientează de-a lungul zilei. La fel ca agenda ta electronică sau telefonul mobil, un astfel de program mă scuteşte de stress-ul de a-mi aminti ce urmează, mă ajută să trec mai uşor la următoarea etapă, îmi permite să îmi organizez timpul în aşa fel încât să fac ceea ce tu aştepţi de la mine.

Pe măsură ce cresc, o să am în continuare nevoie de acest program ilustrat, dar „nivelul meu de reprezentare” poate evolua. Înainte să pot citi am nevoie de un orar cu desene sau fotografii. Pe măsură ce cresc, voi putea utiliza combinaţii de fotografii cu cuvinte scrise, iar apoi mă voi putea orienta doar pe baza cuvintelor.

7. Te rog să te concentrezi şi să mă ajuţi să dezvolt mai curând ceea ce pot face decât ceea ce nu pot face.
La fel ca orice altă persoană, nu pot să mă dezvolt într-un mediu în care mi se arată în permanenţă că nu sunt suficient de bun şi că ceva e „defect” la mine. Încercarea unui lucru nou va deveni ceva urât pentru mine când ştiu că voi fi cel mai probabil criticat, chiar şi atunci când critica se vrea a fi „constructivă”. Caută punctele mele tari şi le vei găsi. Există mai multe moduri „corecte” de a rezolva o sarcină.

8. Te rog să mă ajuţi cu interacţiunile sociale.

Poate ţi se pare că nu vreau să mă joc cu alţi copii. De cele mai multe ori nu ştiu de fapt cum să pornesc o conversaţie sau cum să încep să mă joc cu alţi copii. Dacă ai putea să îi rogi pe ceilalţi copii să mă cheme să mă joc cu ei fotbal sau baschet, poate că voi fi fericit să mă alătur lor.

Mă descurc cel mai bine la jocurile foarte structurate, unde începutul şi sfârşitul sunt foarte clare. Nu mă descurc să citesc expresiile faciale, limbajul corpului sau emoţiile celor din jurul meu. De aceea apreciez dacă mă ajuţi în permanenţă cu privire la ceea ce trebuie să fac din punct de vedere al interacţiunii cu alţi copii. De exemplu, dacă o să râd atunci când Emilia cade de pe balansoar, nu o fac pentru că mă distrează ci pentru că nu ştiu ce trebuie să fac. Învaţă-mă să întreb în această situaţie „Eşti bine Emilia? Te-ai rănit?”

9. Încearcă să găseşti elementele care mă fac să fiu agitat. Momentele în care sunt agitat sunt mai supărătoare pentru mine decât sunt pentru tine. Aceste stări apar atunci când unul din simţurile mele este supra-solicitat. Dacă poţi să identifici cauza, atunci poţi să previi efectele. Ţine un jurnal al acestor evenimente şi al oamenilor, fenomenelor, întâmplărilor din jurul meu. Vei vedea că de acolo se desprinde o anumită tendinţă.

Încearcă să îţi aminteşti mereu că orice formă de comportament este o formă de comunicare. Comportamentul meu îţi va spune ceea ce cuvintele nu pot să transmită referitor la percepţia mea privind mediul.

Dragi părinţi, ţineţi minte următorul lucru: comportamentele care se repetă pot avea uneori o cauză medicală. Alergiile, problemele de somn sau gastro-intestinale pot avea efecte majore asupra comportamentului.

10. Iubeşte-mă necondiţionat.
Elimină gânduri cum ar fi „ Daca ar face măcar ….” Sau „Daca nu ar mai fi aşa….”. Nici tu nu ai îndeplinit toate aşteptările părinţilor tăi şi nu ţi-ar fi plăcut să ţi se amintească în permanenţă acest lucru. Nu am ales eu să am autism. Dar ţine minte că mi se întâmplă mie şi nu ţie. Fără sprijinul tău, şansele mele la o viaţă adultă cât mai independentă sunt foarte mici. Cu sprijinul tău, posibilităţile sunt nenumărate. Îţi promit – merit efortul.

Si, în final, trei cuvinte. RĂBDARE! RĂBDARE! RĂBDARE! Încearcă să vezi autismul meu ca o abilitate mai specială decât ca o dizabilitate. Priveşte dincolo de limitări la talentele pe care autismul mi le-a oferit. Este adevărat că nu prea mă uit în ochii oamenilor şi nu sunt bun la conversaţie, dar ai observat că nu mint, nu trişez, nu îi jignesc pe colegii mei şi nu am prejudecăţi? Este adevărat că probabil nu voi fi următorul Hagi sau Ilie Năstase. Dar cu atenţia mea şi capacitatea de concentrare aş putea fi următorul Einstein. Sau Mozart. Sau George Orwell. Sau Thomas Jefferson. Ei au avut autism.

Răspunsul la boala Alzheimer, rezolvarea enigmelor vieţii extraterestre şi multe altele vor putea fi rezolvate în viitor de persoane cu autism, ca mine. Tot ce pot să fiu nu se va întâmpla dacă tu nu eşti fundaţia mea. Fii avocatul meu, fii prietenul meu şi vom vedea cât de departe pot ajunge.

Din complexul psihologiei, cu pedagogia si cu artele frumoase, s-a nascut o noua metoda care propune exprimarea artistica pentru recuperarea terapeutica. Pictura, teatrul si muzica sunt prezente in spitale pentru a calma stresul, durerea si anxietatea, pentru a trata tulburari ca autismul sau anorexia la copii si tineri.
Este definita ca medicina cea mai frumoasa din lume si pentru anumite persoane este tratamentul fara medicamente, fara efecte adverse, dar cu cea mai mare eficacitate. Este o psihoterapie in care sedintele de tratament constau in discutii cu psihiatrul practicand activitati artistice si manuale. Este vorba despre terapia prin arta.  Unul dintre beneficiile sale consta in schimbarea atitudinii in fata bolii, prin contactul cu emotiile si realitatile subconstiente pe care pacientul nu le poate exprima prin cuvinte. De asemenea, terapia prin arta ajuta la gasirea celei mai bune cai pentru a infrunta durerea si se poate folosi pentru imbunatatirea respectului de sine, pentru destresare si pentru a imbunatati motricitatea. Terapia artistica este folosita pentru a trata problemele adultilor si ale batranilor care sufera de cancer, Parkinson, Alzheimer. Insa una dintre cele mai inovatoare aplicatii ale sale este la nivelul pediatriei.

Una dintre cele mai cunoscute, complexe dar si extreme de costisituare terapii in cazul copiilor cu autism este terapia ABA (Analiza comportamentala aplicata).

ABA in traducere inseamna analiza comportamentala aplicata si se refera la analiza autismului strict din punct de vedere comportamental, este o abordare care se bazeaza in principiu si pe factorul practic in care autismul este in fapt o afectiune diagnosticata doar pe baza observatiilor de comportament fara a analiza cauza biologica. Din acest punct de vedere comportamentele autiste se impart in doua mari categorii : comportamente in exces (autostimulare , automutilare , agresiune , hiperkinetism , istericale , comportamente obsesive sau asa numitele stereotipii ) si comportamente deficitare ( limbaj , abilitati sociale, abilitati de joaca , abilitati academice si abstractizari , abilitati de autoajutor si autoservire). Scopul terapiei este de a descreste comportamentele excesive si de a creste si modela comportamentele deficitare.

Terapia ABA are doua sectiuni si trei etape :

 Sectiunile se refera la metodele de invatare si ele sunt: o sectiune care inseamna programe curente in care copilul este invatat pur si simplu niste lucruri (in cea mai mare parte aproape mecanic), respectiv sectiunea de generalizare in care aceste lucruri invatate se transpun in viata de zi cu zi si care devin parte a sistemului sau de valori.

 Etapele se refera la modul cum se pune in practica terapia si sunt urmatoarele:

1. etapa de pretratament

care presupune o schimbare a comportamentului vis a vis de copil a familiei si mediului inconjurator si care nu reprezinta in fapt decat o ajustare comportamentala a copilului si

preluarea controlului asupra comportamentelor acestuia - in general etapa aceasta este facuta de parinti in mediul familiar si se refera exclusive la motivarea copilului sa isi dezvolte anumite abilitati si comportamente si descurajarea copilului de a mentine anumite comportamente negative.

2. etapa de terapie in sine care are o multitudine de programe si care inseamna in fapt invatarea unei multitudini de cunostinte si dezvoltarea tuturor "comportamentelor deficitare" precum si trecerea acestora in generalizare astfel incat copilul sa poata folosi la modul concret ceea ce invata in programele curente.

3. ultima etapa o reprezinta socializarea si incercarea de integrare in comunitate si in scoala a copilului ; in general aceasta etapa apare dupa o anumita perioada de terapie (6 luni -2 ani) , perioada in care copilul a capatat destule abilitati de viata , sociale si de limbaj astfel incat in momentul in care este integrat intr-o gradinita sa aiba cat mai putine frustrari legate de imposibilitatea lui de a se alinia cu ceilalti copii  in acesta etapa copilul se duce la scoala/gradinita cateva ore pe zi insotit de un "shadow" (un tutore special pregatit pentru jobul asta), care il ajuta sa se integreze in comunitate iar in paralel acasa se continua atat programele curente din terapie cat si generalizarea cunostintelor.

In interventiile comportamentale exista trei modele de invatare care pot

fi identificate :

- conditionarea simpla,

- conditionarea operationala,

- invatarea prin observatie.

Relatia dintre comportamente si mediul inconjurator este descrisa de principiile conditionarii operationale care are 3 componente:

1. Antecedentele - care reprezinta un lucru care s-a intamplat inainte sa apara un anumit comportament la un individ si care ii declanseaza acestuia acest comportament (purtare)

2. Comportamentul (purtarea) in sine pe care un individ o are ca raspuns la

antecedent

3. Consecinta - care reprezinta consecinta pe care respectiva purtare/ comportament a unui individ o declanseaza ulterior.

Pentru a dezvolta programe care sa schimbe cu succes comportamentele copiilor este foarte important de inteles cum anume influenteaza antecedentele si consecintele comportamentele si cum opereaza acestea. Astfel fiecare consecinta are un efect asupra unui viitor antecedent ...adica daca telefonul suna si nimeni nu ne raspunde la capatul celalalt al firului,dupa cateva incercari cel mai probabil ca o sa ignoram sunatul telefonului sau o sa-l scoatem pur si simplu din priza. In mod usual acesta este tipicul dupa care ne conducem viata si de asemenea este tipicul (antecedent-actiune- consecinta) dupa care invatam oricare dintre noi din mediu. ...la modu lpractic si copii (autisti sau nu) invata dupa acelasi tipic singura diferenta relevanta este aceea ca in cazul copiilor normali consecintele pozitive pot si  consecinte pur sociale care pe ei ii bucura, pe cand in cazul copiilor autisti consecintele pozitive sociale (cel putin in prima faza) nu inseamna nimic si nu reprezinta o consecinta neaparat pozitiva pentru ca ei nu o inteleg ca atare.

Cine poate beneficia de ABA?
Metodele ABA au fost folosite cu succes de multi elevi de varste diferite, cu sau fara dizabilitati in diverse contexte. La inceputul anilor '60, analistii comportamentali au inceput sa lucreze cu copii mici cu autism si tulburari asemanatoare.
De atunci, o gama larga de tehnici ABA au fost dezvoltate pentru construirea abilitatilor folositoare in randul elevilor cu autism de toate varstele. Acele tehnici sunt folosite: in situatii structurate (cum ar fi instruirea formala in salile de clasa), in situatii de zi cu zi mai "naturale", dar si in instruirea fata in fata si de grup.
Acestea sunt folosite pentru a dezvolta abilitati de baza precum privitul, ascultatul si imitarea, precum si abilitati complexe precum cititul, conversatia si intelegerea perspectivei altora.
Copiii peste 4 ani invata lucruri precum abilitati sociale mai bune, anumite abilitati academice si mai important, abilitati de viata. In adolescenta acesti copii invata abilitati de autoajutorare, cum ar fi sa stie sa faca cumparaturi, sa ia autobuzul si sa tina curat si ordine in casa.

Dinozaurii folositi in terapia pentru copii cu autism

Dinozaurul se trezeşte doar dacă este mângâiat şi aude o voce familiară care îl îndeamnă să deschidă ochi şi să înceapă explorarea. Dă noroc cu stăpânul şi apoi, dacă i se face cumva foame, începe şi plânge, iar în cazul în care nu este băgat în seamă se supără şi se comportă ca atare. Este vorba despre Pleo, dinozaurul de jucărie dotat cu inteligenţă artificială. Personalitatea acestuia se schimbă în funcţie de atmosfera în care este crescut şi e capabil de mai multe sentimente, precum curiozitate, bucurie, frică sau supărare.
Ce e roboterapia? 
Utilizarea roboţilor în psihologia clinică şi psihoterapie se numeşte roboterapie şi poate favoriza învăţarea unor comportamente adaptative, dezvoltând interacţiunea în cazul pacienţiilor.

Pentru această formă de terapie, psihologul Daniel David a achiziţionat roboţelul Pleo. Acesta are forma unui dinozaur şi se comportă precum un animal de companie în momentul în care este pornit. Motivul pentru care inteligenţa artificială de acest gen a luat forma unui dinozaur se explică foarte uşor. "Mulţi pacienţi nu suportă pisicile sau câinii sau îi percep ca pe o ameninţare din diverse motive. Din această cauză s-au ales animale într-un fel neutre, precum dinozauri sau chiar foci".
Cum ajută pacienţii
Utilizarea roboţilor în terapia asistată de animale reduce riscul de îmbolnăviri, creşte gradul de siguranţă şi confort şi s-a dovedit soluţia ideală pentru cei care au o repulsie faţă de anumite animale. În cazul celor care suferă de ADHD, dinozaurul care trebuie îngrijit le va capta atenţia şi îi va ţine mai mult timp concentraţi asupra unui lucru. Copiii care suferă de autism îşi vor dezvolta capacitatea de atenţie cu ajutorului lui Pleo, iar în cazul vârstnicilor, va dispărea plictiseala, întrucât trebuie să aibă în permanenţă grijă de el şi să îi acorde atenţie.

Muzica în terapia cu copiii autişti

Muzica este o formă de comunicare care are efecte liniştitoare pentru copiii autişti.

Deoarece copiii autisti sunt hipersensibili la stimuli externi, ei tind sa aiba o afinitate puternica pentru a asculta muzica si pentru a canta la instrumente muzicale.
Cercetarile specialistilor despre influentele muzicii asupra copiilor diagnosticati cu autism au demonstrat beneficiile utilizarii acestei terapii ca mijloc de sprijinire a abilitatilor de vorbire si de mentinere a unui contact vizual mai bun.
Astfel, desi rostesc foarte putine cuvinte sau nu vorbesc deloc, copiii autisti sunt receptivi la muzica, si chiar pot canta. Scopul folosirii muzicii nu il constituie cel de obtinere de performante, ci de a-i invata sa comunice, pentru ca ei au capacitatea de a recunoaste tonalitatile si tind sa aiba aptitudini extraordinare pentru muzica.
Copiii autisti sunt deosebiti de talentati in aria muzicii, atat in a canta la un instrument, cat si a fredona. De aceea, pe fondul acestei tehnici se pot construi abilitatile limbajului. Aceasta tehnica a fost studiata intr-o cercetare in care un terapeut a potrivit combinatii de consoane si vocale cu notele muzicale pentru a invata un copil autist sa vorbeasca cuvinte simple cantandu-le.
Prin terapia prin muzica se poate crea un cadru securizat in care copilul invata nu numai sa comunice, dar si diverse sarcini, invata sa respecte reguli sau conventii sociale. De exemplu, daca cel mic nu executa contactul vizual, jocurile muzicale care presupun sa-l priveasca pe terapeut pot ajuta in acest sens. De asemenea, pot fi utilizate instrumente simple, cum ar fi tamburina sau un clopotel, jucandu-te cu ele exact langa capul tau, in fata copilului. in felul acesta, cel mic devine mai confortabil in privinta contactului vizual. Este indicat sa fie cautate cantece apropiate varstei lui pentru a le folosi in a-l ajuta sa invete cuvinte si semnale ale corpului. Pot fi create cantece repetitive pe care copiii sa le invete. in plus, cuvintele cantecului pot crea o modalitate prin care copilul sa-si comunice nevoile sale prin cantec.
Un exercitiu ar putea fi ca adultul sa ii cante copilului diverse melodii in timp ce tine in brate o papusa. Cand in cantec se mentioneaza cuvantul „somn“, adultul sa intinda papusa pe pat, iar cand se mentioneaza „trezire“, sa salte papusa in aer.
De asemenea, cunoasterea unui instrument muzical poate ajuta la construirea stimei de sine, precum si la relaxarea copilului. Important este sa fie observate preferintele muzicale ale celor mici si aceste principii ale terapiei sa fie folosite atat in mediul educational, cat si acasa.

Terapia cu delfini

Această terapie a luat naştere în 1978, în urma muncii de cercetare elaborate de doctorul David Nathanson

Delfinii sunt mamifere inteligente şi sentimentale. „Delfinii domesticiţi” erau bine cunoscuţi printre grecii antici şi romanii de pe malurile Mării Mediterane, iar menţiuni referitoare la ei se regăsesc în operele lui Aristotel, Pliniu cel Bătrân, Plutarh, Herodot şi ale altor scriitori şi savanţi ai Antichităţii.
Datorită faptului că au structura creierului asemănătoare cu aceea a omului, aceştia sunt capabili să perceapă dresajul prin… mângâieri. Cu ajutorul inteligentelor mamifere se pot trata boli deosebit de grave, cum este paralizia cerebrală infantilă, sindromul Down, problemele severe de auz, de vedere, afecţiunile coloanei vertebrale etc.

Rezultatele ce au făcut înconjurul lumii sunt cele obţinute cu copiii autişti. Delfinii permit celor mici să se urce pe spinarea lor, îi plimbă şi le stimulează un comportament pozitiv şi vorbirea, diminuându-le totodată stresul. Turgay Uykusuz completează: „Delfinii noştri au la dispoziţie un cadru apropiat mediului lor natural, iar acest lucru ajută la menţinerea sonorităţilor pe care aceştia le emit natural, fiind esenţiale într-o terapie de acest gen. Sunetele pe care aceste mamifere le produc acţionează ca nişte stimuli asupra creierului uman, inducând schimbări majore în comportamentul copiilor. Am avut în centrul nostru numeroşi micuţi autişti care, până să înceapă terapia, nu scoseseră niciun cuvânt, iar după câteva şedinţe au rostit pentru prima dată «mama». Mulţi au auzit despre faptul că înotul în bazin cu delfinii calmează spasmele. Mai mult, aceste mamifere sunt de folos atât în afecţiuni cardiace, cât şi în cele ale sistemului osos, dar şi în ameliorarea simptomelor depresiei. Delfinii îi determină pe oameni să înţeleagă că mediul înconjurător, persoanele din jur există pentru a se bucura de ele. Câteva jocuri cu delfinii, câteva mângâieri îi ajută să înceapă o viaţă normală.

 

Bibliografie

 1. Minfe Clinic Team(2002) “The Mifne” Approache Post Treatment social integration of children with contact and communication disorder,  Israel.

2.Muresan(2004), Autismul infantile structuri psihopatologice. Terapia complexa, Editura Presa Universitara, Cluj- Napoca.
3. Revista “Info- autism”(2004), nr 3 si 4

4. Revista SNPCAR(2008)  VOL. 11 NR. 1 45

      5.   www.autism.ro

Sindromul Down- Petitie!

Doar mici nemultumiri cu privire la soarta copiilor nostri cu Sindrom Down si petita destinata persoanelor cu Sindrom Down

de Asociatia Down Art

Imi doresc foarte mult, de ziua ingerasilor cu Down, sa nu mai aud din gura unor specialisti, de fapt "specialisti" ca acesti copii pot incepe logopedia de la 3 ani doar. Ma doare sa vad mame care trec prin socul vestii unui diagnostic sumbru in Romania, acceptabil in alte state ale UE, incurajate sa-si abandoneze copilul in spital, lipsite de sprijin psihologic si de materiale informative echilibrate,copiii lor lipsiti de servicii timpurii adecvate.
Ma deranjeaza extraordinar de mult sa vad medici NPI-sti ori psihologi autosuficienti care nu accepta si alte tipuri de terapii decat cele clasice, care nu sunt la curent cu medicatia (alopata/naturista), care din start imprima mamei un sentiment de inutil, de deznadejde, care trateaza cauza acestor copii ca pe una pierduta.
Scriu despre asta pentru ca m-au contactat multe mame din diverse colturi ale tariii care au trecut prin cele de mai sus, care au copii pana in 3 ani si sunt victima lipsei de informare si a superficialitatii celor responsabili de recuperarea acestor copii.
Solutii? o campanie de informare echilibrata la nivel national privind SD-ul, o responsabilizare a celor care se presupune ca trebuie sa lucreze cu copii nostri si sa le dea o sansa la recuperare maxima, accesarea de fonduri europene pentru pregatirea resurselor umane si pe alte terapii decat cele clasice si crearea de centre de recuperare timpurie.
Am conceput o petitie in favoarea copiilor cu SD si nu numai, semnata de 429 de persoane. Va exista o finalitate? Este cineva dispus sa ajute la crearea macar a cadrului legal propice acestor copii?

http://oppinio.ro/petitie/petiie-pentru-crearea-unei-legi-speciale-dedicate-persoanelor-cu-sindrom-down-i-propuneri-pentru-imbunatairea-legii-nr4482006

Mecanismele emotionale in psihologie

 

Avantajul emotiilor este ca ne induc in eroare,

Iar avantajul stiintei este ca nu e emotionala.

Oscar Wild

Apologia controlului de sine continua : este indecent sa te dai in spectacol , sa nu iti stapanesti furia , temerile , dezgustul , tristetea . Orice manifestare afectiva va fi judecata ca deplasata, infantila si ridicola , sau va fi perceputa ca o lipsa de slabiciune , chiar labilitate. Singurele exceptii : manifestarile de bucurie sau de suparare colectiva ocazionate de anumite evenimente.

Emotiile pot fi definite ca stari specializate , modelate de selectia naturala pentru a creste adaptabilitatea in situatii specifice .

De ce avem capacitatea de a iubi, de a ne infuria, de ce exista bucuria, tristetea si frica ? Toate fenomenele biologioce necesita doua tipuri de explicatii : o explicatie proxima despre mecanismul unui proces sau fenomen si o explicatie volutionista care explica cum s-a ajuns ca un organism sa detina asemenea functii, mecanimse ,de ce exista ele.

Conceptul de « emotie » este asemanator celui de « timp », daca nu ne intreaba nimeni , stim ce este emotia , daca suntem intrebati nu gasim cuvintele pentru a formula un raspuns. Problema este atat de obscura , incat nu exista definiti si clasificari definitive pentru « emotie » , desi atat filozofii (ca Aristotel, de pilda) cat si psihologi sau aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna.

De ce avem de fapt sentimente ? Emotiile ne controleaza organismul , dar acest proces ar avea loc daca ele,  asemenea reflexelor nu s-ar manifesta activ . Cand doctorul ne loveste cu ciocanelul in genunchi , piciorul se ridica brusc fara ca noi sa simtim mare lucru. Multe masini isi controleaza si ele procesele interioare , astfel incat nici un robot folosit la sudura nu sare vreodata in sus de bucurie si nici nu plange cu lacrimi amare.

Exista si oameni care nu simt nimic. Unul dintre acestia , un pacient al neurologului Damasio, a devenit cunoscut sub numele de Elliot(Damasio, ed.rom.2005).

Pe de alta parte sentimentele se hranesc din experienta . In sistemele emotiionale ale creierului ele sunt stocate mult mai profund decat ar fi posibil in constient. Asa cum o imagine poate sa transmita mai multe informatii decat nenumarate cuvinte, la fel emotiile comunica mai mult decat gandurile . Persoana care vede o bricheta aprinsa apropriindu-se de mana trebuie sa analizeze mai intai posibilele consecinte ale unei atingeri « Cine s-a ars o data sufla si in iaurt ».

Tristetea nu ar trebui sa fie considerata o boala, ea face parte din viata fiecaruia.Tristetea are naravul de a se transforma rapid in depresie, avertizeaza psihiatrii, si chiar si atunci cand exista motive serioase sa fii trist ar fi normal sa poti lua medicamente ca sa indepartezi aceasta stare. Unii cercetatori spun insa ca asta reprezinta transformarea unei parti din mostenirea noastra biologica.

Cand e vorba despre un fenomen biologic, se presupune ca a fost selectat in mod natural pentru ca ofera un avantaj, altfel nu ar fi existat", potrivit lui Jerome Wakefield, de la Universitatea din New York, autor al cartii :

"Pierderea tristetii: Cum a transformat psihiatria tristetea in boala".
Potrivit cercetatorilor, tristetea ar fi o strategie de aparare si o modalitate prin care invatam din greseli. Chiar si primatele au tendinta de a fi triste, un mascul care da semne de resemnare dupa ce a fost invins de un rival nefiind capabil sa mai atace inca o data (lucru care i-ar fi fatal).
O functie a emotiilor negative ar fi aceea de a ne face sa ne concentram asupra unui lucru o perioada de timp, de a ne opri activitatea normala", mai spune Wakefield, adaugand ca tristetea ne poate opri sa facem greseli.

Frica este una dintre emoţiile fundamentale. Nu există om care să nu experimenteze frica în decursul vieţii, fie că este vorba despre pericolele iminente, ca întâlnirea cu un urs pe o cărare de munte, fie că este vorba numai de imaginarea unei situaţii periculoase. Dar ce se întâmplă în creier atunci când se declanşează sentimentul de frică?

În acest caz, al fricii, neurologii au reuşit să traseze labirintul de comunicaţii intern în cele mai mici detalii. Deşi nu vom merge cu explicaţiile la un nivel foarte profund, vom încerca să evidenţiem principalele aspecte ale mecanismului fricii.Componenta centrală a senzaţiei de frică este amygdala (denumit şi corpul amigdalian, pentru a nu se confunda cu amigdalele, cele două glande de natură limfatică, situate de o parte şi alta a omuşorului). În fapt amygdala este constituită din două componente, câte una în fiecare emisferă a creierului, localizate în interiorul creierului. Nucleul amigdalian şi hipocampul sunt cele două zone cheie ale unui creier primitiv pe care îl moştenim pe cale evolutivă şi care au dat naştere cortexului şi apoi neocortexului.

Fie că trebuie să vorbiţi în faţa unui auditoriu (inima vă bate cu putere, palmele devin umede, genunchii par să se mişte incontrolabil), fie că sunteţi într-o cabană la munte şi de afară se aud zgomote suspecte (creşte atenţia, fiecare zgomot, oricât de mic, vă înfioară, organismul este încordat), ceea ce coordonează sistemul de răspuns al creierului este amygdala.

Iubirea-  natura şi rolul îndeplinit de iubire în viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretări variate. Una dintre cele mai vechi interpretări este aceea mitologică-cosmologică, în care iubirea apare ca o forţă cosmică grandioasă, generatoare şi creatoare (Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno, principiul unificator al cerescului şi al teluricului, al finitului şi infinitului în romantismul german, forţa motrice şi diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce). Distingând genuri diferite ale iubirii şi considerand-o pe cea spirituală (raţională) ca superioară, numeroşi gânditori i-au atribuit virtuţi cognitive fundamentale (cunoaşterea frumosului ideal ca atare, identificare a iubirii şi cunoaşterii la Platon, accederea către culmile lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioara izvorată din cunoaşterea raţională, “amor dei intellectualis” la Spinoza, penetrarea conţinutului ideal sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel).

Din punct de vedere psihologic, iubirea ia naştere printr-un fenomen de ” cristalizare” care a fost descris de Stendhal( Despre iubire, 1822) şi care este analizat ca o fixaţie progresivă a bucuriei pe care ne-o procură relaţiile cu o persoană determinată ; Stendhal opune iubirea adevarată ” loviturii de fulger”, care cel mai adesea este destinată să dispară tot atât de repede pe cât a venit.
Din punct de vedere psihanalitic, iubirea, sentiment de ataşare a unei fiinţe faţă de o alta, adesea profund, chiar violent, dar despre care psihanaliza arata că poate fi marcat de ambivalenţă şi că, mai ales, nu exclude narcisismul .Studiul iubirii nu poate fi realizat de o singură ştiinţă, ci necesita o abordare multidisciplinară şi interdisciplinară. Această calitate interdisciplinară o îndeplineşte psihologia socială, ştiinţa care studiază fenomenele de graniţă generate de interacţiunea dintre factorii sociali şi cei psihologici.
Noi nu studiem doar iubirea de dragul iubirii, deoarece nu există raporturi fără suporturi, ci studiem şi suportul acesteia, OMUL şi prin aceasta personalitaea umană.

Rolul  subconstientului si inconstientului  in emotii

Mecanismele de aparare ale subconstientului

Experienta de viata presupune, intre altele, formarea si exersarea unor mecanisme de aparare, care tin de structura propriei personalitati si de maturitate. Utilitatea cunoasterii acestora consta, in primul rand, in a le constientiza existenta si a le accepta ca atare.
Mecanismele de aparare, in sens comun, constituie "instrumente" care apar constient sau inconstient, in vederea protejarii sinelui, si cuprind masuri defensive sub diferite forme.
Acestea apar frecvent in diverse situatii stresante: de subsolicitare sau suprasolicitare fizica sau psihica, divort, decesul parintilor, decesul unuia dintre parteneri, stari reactiv-emotionale la unele evenimente traumatizante: accidente, pierderea locului de munca, deceptii amoroase, conflicte care au loc acasa sau la serviciu etc.

Activismul

Se refera la inlocuirea starilor nedorite, in cazul unor conflicte sau situatii stresante, cu actiunea, care se opune reflectarii indelungate. Cu alte cuvinte, sa devii foarte activa, pentru a-ti distrage atentia de la faptele negative care te afecteaza.
Activismul, ca mecanism defensiv, este o forma de aparare psihica, menita sa indrepte atentia intr-o alta directie decat cea care ar avea o conotatie negativa, stresanta si ar putea deveni nociva psihicului, transformandu-se intr-o bariera in desfasurarea altor activitati.
Aceasta modalitate de aparare a sinelui se regaseste frecvent in viata cotidiana, de exemplu in activitatea febrila a viitoarei mame, in perioada dinaintea nasterii, sau in activitatile sportive pe care le practica unele femei cu functii de conducere, motivand ca vor sa isi pastreze silueta armonioasa (desi poate fi si acesta un motiv plauzibil).
Exemple de manifestari extreme ale activismului defensiv sunt workaholism-ul (munca in exces) si shopaholism-ul (cumparaturile in exces).

Afilierea

Se refera la solicitarea ajutorului si sprijinului altcuiva, atunci cand treci printr-o situatie dificila, generatoare de stres si stari neplacute.
In acest sens, exista mai multe moduri in care poti face afilierea:

• in mod spontan, gasind in jurul tau persoanele cele mai potrivite care te pot ajuta si asculta: parinti, prieteni, colegi;
• datorita apartenentei la comunitatea din care faci parte;
• cu ajutorul unor grupuri de sprijin, alcatuite din persoane care au trait o experienta identica.

Prin afiliere, cauti, de fapt, un refugiu, un "adapost" pentru a-ti proteja sufletul si a te  apara de stari negative insuportabile. are ar putea fi cele mai importante mecanisme de aparare ale sinelui:

Altruismul
Este un comportament prin care te gandesti foarte putin la persoana ta si te intereseaza mai mult sa le fie cat mai bine celor din jur.
Altruismul devine un mijloc de a evita agresivitatea generata de anumite situatii conflictuale si se poate manifesta prin acceptarea inconstienta a celuilalt, a ideilor pe care le sustine, precum si prin diminuarea importantei propriilor pareri. Astfel, altruismul devine, in mod inconstient, o metoda de evitare sau de aplanare a conflictului propriu-zis.

 Refularea
Se refera la respingerea in inconstient a unor conflicte, in acest fel devenind inaccesibile sferei constiente.
Probabil ai constatat faptul ca, in unele cazuri, aceste refulari revin in constient - acest lucru se intampla doar in situatiile in care refularea nu s-a produs integral sau in cazul unui esec legat direct de subiectul  refularii.
Niciodata nu se poate pune semnul egalitatii intre refulare si uitare, in consecinta, te poti astepta ca acestea sa revina in sfera constienta si sa te deranjeze in continuare, deoarece, de fapt, reprezinta probleme nerezolvate, insa "puse la colt", temporar sau definitiv, de catre mecanismele de aparare.
Din pacate insa, nu exista persoane care sa nu aiba refulari, chiar daca nu vor sa recunoasca acest lucru.

 Detasarea constienta

Are rol de protectie si este compusa din indiferenta afectiva, din restrictionarea relatiilor sociale si din supunere in fata evenimentelor.Detasarea iti poate permite suportarea anumitor situatii foarte dificile. Este, in esenta, o detasare emotionala. Chiar si sentimentele pot fi "ferecate", trecute intr-o "faza damortire" prin acest mecanism de aparare, instalandu-se un calm benefic pentru sinele tau.

Umorul

Acest mecanism poate fi folosit in mod constient, in anumite situatii traumatizante, prin reliefarea unor aspecte placute sau ironice.
Aspectul defensiv al umorului te protejeaza de efectele dureroase pe care situatia respectiva ar trebui sa le genereze. De asemenea, datorita glumei, iti permite sa eviti exprimarea consecintelor negative. Astfel, daca reusesti sa te amuzi pe seama lucrurilor nefavorabile, vei putea evita dezvoltarea suferintei.

Rolul inconstientului

Daca emotiile sunt uneori atat de greu de descifrat este din cauza ca ne amagesc, fiind ghidate de incosntient. Pentru bunastarea noastra unele emotii sunt refulate, deplasate, corporalizate , lansate asupra altora pentru a evita sa fie percepute in sine sau transformate in opusul lor.

Un fiu isi va petrece viata camuflandu-si ura pe care o simte pentru mama lui, printr-o iubire indatoritoare . O femeie isi va deghiza in dezgust dorinta sexuala pentru un anumit tip de barbat inaceptabil in ochii proprii. Tristetea se va exprima printr-o excitatie euforica , o bucurie intensa poate determina plansul , in timp ce altii izbucnesc in ras pentru a nu fi coplesiti de suparare.

Toate aceste mecanisme de aparere impotriva emotiilor ne epuizeaza energia psihica si corporala . Mai rau, sfarsesc mereu prin a esua.

Cei care isi deghizeaza emotiile pentru ai manipula pe ceilati nu sunt la adapost . Putem stimula o izbucnire in ras, plans, putem mintii asupra sentimentelor pentru un moment insa adevaratele noastre emotii ne ajung mereu din urma. E mai bine sa stii cum sa le intampini.