INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ LA COPILUL CU ADHD- VARSTĂ ŞCOLARĂ MICĂ

"Dacă omul n-a primit decât o educaţie defectuoasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul. De aceea legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor prima şi cea mai serioasă din preocupările sale."Platon

Omul este o fiinţă dependentă în activitatea pe care o desfăşoară de ceilalţi. Are nevoia permanentă de a comunica şi coopera.   Întâlnim peste tot în jurul nostru oameni cu deficienţe. Ei sunt percepuţi diferit, perceperea lor socială nefiind întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, în funcţie de cultura şi de valorile promovate.  Mulţi oameni au reticenţe faţă de persoanele cu deficienţe, deoarece au o concepţie greşită despre ele. Trebuie însă să înţelegem că sunt nişte oameni la fel ca ceilaţi, fiind produsul unic al eredităţii lor şi al mediului.

               Persoanele deficiente, la rândul lor au două păreri în ceea ce priveşte impedimentul lor: unele îl consideră un dezastru, iar altele  un simplu inconvenient.  Există mai multe perspective de abordare a handicapului ce se concretizează în diferite definiţii sau modele ale acestuia:
 Modelul medical - defineşte handicapul ca o boala cronică;
 Modelul economic - consideră că persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau de a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai puţin productive, fiind deci o boală economică.(Manual de bune practici pentru pofesorii care lucreaza cu copii diagnosticati cu ADHD, 2009 pg. 16)
 Modelul limitării funcţionale - defineşte handicapul ca o deficienţa severă, cronică, proprie persoanei care îndeplineşte următoarele condiţii: manifestă o deficienţă mentală sau fizică (sau o combinaţie de deficienţe mentale şi fizice), se manifestă înaintea vârstei de 22 de ani, se continuă fără a preciza o limită, reflectă nevoia persoanei de îngrijire, tratament sau alte forme de servicii pentru o perioadă îndelungată sau pentru toata viaţa, concepute şi aplicate în mod individual.
 Modelul psiho-social - raportează handicapul de societate plasând problema handicapului la interacţiunea dintre persoane şi diferitele segmente ale sistemului social, astfel că societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun, nu numai persoana să se adapteze societăţii. (Manual de bune practici pentru pofesorii

care lucreaza cu copii diagnosticati cu ADHD, 2009, pg.16.)de

Cerinţe educative speciale - noţiunea de CES este foarte bogată în sensuri. Cerinţele educative speciale constituie un concept apărut recent care defineşte cerinţele specifice faţă de educaţie ale copilului derivate sau nu dintr-o deficienţă.

Cerinţele educative speciale reies din particularităţile individuale de dezvoltare, învăţare, relaţionare cu mediul, din experienţele anterioare ale copilului, din

problemele sociale şi de existenţă ale lor. Cerinţele educative speciale pot fi temporare sau se pot instala pentru totdeauna, apărînd la etapele cele mai timpurii ale dezvoltării şi la toate nivelurile sistemului de educaţie. (Otilia Ivan Tugui, 2011)

Cerinţele educaţionale cuprind un registru larg de probleme speciale în educaţie, de la copiii cu deficienţe în dezvoltare pînă la cei dotaţi, fiecare dintre ei avînd

cerinţe speciale individuale. Abordarea adecvată a acestor cerinţe ar asigura accesul egal la o educaţie de calitate, participarea şi includerea şcolară şi socială reală

a tuturor copiilor. 

Copilul cu ADHD are probleme similare cu cele ale unui copil obişnuit, suprapuse de altele specifice. Rezolvarea problemelor în discuţie necesită tratare individualizată timpurie prin activităţi de corecţie şi de recuperare speciale pentru facilitarea includerii copilului în sistemul educaţional obişnuit.(Otilia Ivan Tugui , 2011)

Procesul de integrare educaţională a elevilor cu ADHD include elaborarea unui plan de intervenţie individualizat, în cadrul căruia, folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare curriculară joacă rolul esenţial. Curriculum-poate fi definit ca fiind programul de

activităţi şcolare în integralitatea sa, care se concretizează în planul de invăţământ, programa şcolară, manualele şcolare, îndrumătoarele metodice, obiectivele

şi modurile comportamentale ce conduc la realizarea obiectivelor, metodele şi mijloacele de predare-învăţare, ce dezvoltă modurile de evaluare a rezultatelor. (Otilia Ivan Tugui , 2011).

Adaptarea curiculara depinde de:de tipul şi gradul deficienţei/ nevoii elevului de posibilităţile fiecărei şcoli de a asigura ajutorul fiecărui elev în parte În planul dezvoltării curriculare pentru elevii cu deficienţă, are loc o mişcare în sensuri diferite faţă de curriculum-ul general pentru elevii valizi. Pe de o parte curriculum-ul acestora se restrânge, iar pe de alta parte se amplifică prin introducerea unor activităţi

suplimentare individualizate, destinate compensării şi recuperării stării de deficienţă. (Otilia Ivan Tugui , 2011).

Din categoria copiilor cu C.E.S (cerinţe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficienţe propriu zise, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Din această categorie fac parte:
             - copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice:

·         tulburări vizuale,

·         tulburări de auz,

·         dizabilităţi mintale,

·         paralizia cerebrală);

-          copiii cu deficienţe mintale si comportamentale:

·         tulburări de conduită,

·         hiperactivitate cu deficit de atenţie-ADHD,

·         tulburări de opoziţie şi rezistenţă;

-           copiii cu tulburări afective, emoţionale:

·         anxietatea;

·         depresia,

·         mutism selectiv,

·         atacul de panică,

·         tulburări de stres posttraumatic,

·         tulburări de alimentaţie: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-alimentarea;

-          copiii cu handicap asociat;

-          copiii cu dificultăţi de cunoaştere şi învăţare:

·         sindromul Down,

·         dificultăţi de învăţare, dislexia, discalculia, dispraxia;

-          copiii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune:

·         tulburări din spectrul autistic,

·         sindromul Asperger,

·         întârzieri în dezvoltarea limbajului.

 (Manual de bune practici pentru parintii cu copii diagnosticati cu tulburare de deficit de atentie si hiperactivitae, 2000, pg.111-119).
               Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile/activitatile trebuie să fie cât mai variate.

  Dificultatea si delicatetea oricarui tip de interventie in sfera umana din punct de psihologic, este determinata de gradul de constientizare a necesitatii interventiei de catre subiect, pentru determinarea mobilizarii acestuia. Asadar, aţi văzut vreodată un câine stând in faţa unei oglinzi? Uneori, ei latră la ea sau  stă  acolo cu o privire nedumerită. Abilitatea de a se recunoaşte în oglinda este destul de avansată, şi câini nu au  capacitatea de a se recunoaste pe sine in oglindă.Unii psihologi susţin că aceasta abilitate este specific umană. Stadiul oglinzii corespunde constituirii narcisismului primar. Când ne-am dezvoltat un sentiment al conştiinţei de sine, am realizat o stare a conştiinţei de sine.

Parintii sunt adesea stresati atunci cand primesc un biletel de la scoala in care scrie ca copilul lor nu asculta profesorul sau produce tulburari in clasa. Un motiv posibil pentru un asemenea comportament este deficitul de atentie sau tulburarea de tip hiperactiv, numita ADHD.
            Desi copilul cu ADHD adesea doreste sa fie un elev bun, comportamentul impulsiv si dificultatile in concentrarea atentiei pot produce probleme. Profesorii, parintii si prietenii stiu ca copilul are un comportament problematic dar s-ar putea sa nu isi dea seama ce nu este in regula.

ADHD ( Attention Deficit Hyperactivity Disorder) înseamnă Deficit de Atentie-Tulburare Hiperkinetică si este una dintre cele mai frecvente afectiuni comportamentale întâlnite la copii si adolescenti.

Exista tendinta abuziva de a atribui toate dificultatile ce le au copii in invatare si comportament, carentele educationale sau problemele de atitudine din partea copiilor, acestui sindrom numit ADHD.

Insa, studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă scolară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30).

ADHD debutează în copilărie si poate persista si la vârsta adultă. Desi la unii copii simptomele ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă, în jur de 60% pot prezenta simptome si la vârsta adultă. ADHD afectează sexul masculin mai mult decât pe cel feminin. Raportul băieti: fete este 4:1.

Diagnosticul la fete este mai dificil, căci predomină forma ADHD cu inatentie.

Conform studiilor, fără tratament, 30% dintre cei care suferă de ADHD merg către delincventă juvenilă. Dacă nu au inteligentă superioară, o familie care să-i sustină, dacă părintii sunt someri, dacă nu au suportul educational si material, ajung să comită infractiuni. (Copilul Dificil , 2011, pg. 64-65)

În SUA se investighează 3–5% dintre copii pentru depistarea ADHD, iar în Europa doar 1–2%. Procentul mai scăzut pentru Europa se datorează manualului de diagnosticare care este mult mai restrictiv.  Aceasta afectiune se poate manifesta la prescolari, scolari si adolescenti.(Copilul dificil, 2011, pg.64-65)

  CAUZELE SINDROMULUI  ADHD

ADHD este o tulburare neurobiologică şi se datorează probabil unei combinaţii de factori. În prezent nu există dovezi că factorii de mediu cauzează ADHD, şi nici că aceştia ar influenţa gravitatea sau persistenţa simptomelor. Multe studii sugerează că ADHD este ereditar. Acestea susţin moştenirea ereditară de la părinţi biologici în proporţie de 80%. Acest lucru nu este valabil în cazul părinţilor adoptivi. La examinarea anatomo-neurologică a copiilor cu ADHD, s-a constatat că diferenţele de rezonanţă magnetică identificate în sistemul nervos central determină deteriorarea unor procese mentale, ceea ce conduce la defecte în anumite zone cum ar fi: controlul atenţiei, controlul aşteptării şi controlul utilizării timpului pentru organizarea activităţilor. Se ştie că anumite procese mentale nu funcţionează la fel de bine ca în cazul copiilor fără ADHD. (Manual de bune practici pentru parintii cu copii diagnosticati cu tulburare de deficit de atentie si hiperactivitae, 2000, pg. 16-18).ADHD DIN PUNCT DE VEDERE NEUROPSIHOLOGIC

Cercetările arată că la copiii diagnosticaţi cu ADHD structurile creierului nu

ating dimensiunea normală, mai ales în regiunea frontală dreaptă. Această arie a creierului are o importantă funcţie în planificarea sarcinilor şi controlul impulsurilor. La copiii cu ADHD s-a observat un exces de sânge în regiunile prefrontale ale cortexului, în special cele care comunică cu sistemul Libyan prin nucleul caudat/fibre. Deşi tulburarea poate dispărea în timp, deficitul biologic va rămâne, şi neţinând seama de acest lucru s-ar putea ajunge la apariţia unor  tulburări deviante asociate.Evidenţa care justifică acest aspect este de natură generală şi neuro–radiologică.

În cazul pacienţilor cu ADHD, aceasta se manifestă prin reacţia la stimulii de mediu, ceea ce diferă de normă. Sunt activate alte reţele din creier decât cele normale. (Tratat de psihopatologia copilului - Daniel Marcelli, 1999, pg. 430-431)

Pentru ca mai sus am amintit de retelele neuronale in ceea ce priveste copiii cu ADHD, o sa va vorbesc despre meoria de lucru a copiilor cu ADHD, cercetarile din  ultima perioada au vrut sa releve faptul ca ar exista o legatura intre perfomanta mai slab a memoriei vizuale si performanta la sarcinile academice , in cazul copiilor cu ADHD. Concluzia la care s-a ajuns in urma cercetarilor a fost faptul ca, acestea au abilitati reduse de a citi si de a efectua operatii matematice de baza, dar si o capacitate redusa in a retine poezii, cantece, numele tuturor colegilor de clasa.

 a)          Examinarea psihologica a copilului

Se va urmari identificarea diferentelor de dezvoltare a domeniilor. Vor fi aplicate probe si teste specifice de performanta. Astfel:

c.1.) Teste psihometrice de inteligenta generala si globala, precum si de inteligenta specifica.

Pe langa nivelul inteligentei generale si globale, informatiile despre nivelul inteligentei verbale, al inteligentei de performanta, al structurii functionale a inteligentei – caracteristica fiecarui subiect in parte, se pot obtine informatii despre varsta mentala a copilului, iar proba Bender reliefeaza si indicii de microsechelaritate cerebrala prezenti.

c.2.) Teste academice

      Se vor avea in vedere: - realizarile academice (scris, citit, socotit)

-          testarea perceptiei vizuale

c.3.) Teste pentru abilitati sociale

  

Procesul terapeutic la copiii  cu ADHD

Procesul terapeutic cuprinde trei etape de bază

Evaluarea initială: Ca parte a evaluării diagnostice, medicul sau specialistul de asistentă sanitară determină simptomele tintă si gradul initial de afectare.

Strategia terapeutică: Terapeutul stabileste o strategie terapeutică prioritizând simptomele tintă si determinând metodele terapeutice cele mai potrivite pentru reducerea acestora.

Monitorizarea simptomelor si adaptarea strategiei: Una dintre componentele cele mai importante ale tratamentului ADHD este monitorizarea simptomelor din diferite domenii (cum ar fi învătarea, rezultatele scolare, interactiunile familiale si relatiile cu pesoanele de aceeasi vârstă) si din diferite medii (de exemplu acasă, la scoală, în afara programului scolar).

Fiecare copil este unic, iar un terapeut eficient trebuie în primul rând să înţeleagă

care sunt valorile culturale ale mediului în care trăieşte copilul, care sunt evenimentele

cele mai importante din viaţa lui, care sunt persoanele semnificative din existenţa sa, ce teorii psihologice descriu cel mai bine dezvoltarea personalităţii şi a intelectului. Psihologul clinician american Robert Leve1 consideră că un psihoterapeut care tratează copii nu este suficient să cunoască bine tehnicile terapeutice şi teoriile personalităţii.

El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să fie un bun cunoscător al bazei teoretice a tuturor tipurilor de tratamente.
2. Să aibă capacitatea de a înţelege baza psihologică a copilului şi a familiei lui.
3. Să cunoască înţelesul simptomelor copilului
4.  Cum se relaţionează simptomele cu procesul de diagnosticare.
5. Să aibă capacitatea de a înţelege relaţia dintre diagnostic şi tratament.
6. Să înţeleagă asumpţiile care stau la baza metodelor particulare de tratament.