evidenta. Ca orice cîntec are un sfîrsit. Oricît ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa cînd ea e acoperita de tacere. Cînd tacerea e mai puternica decît muzica. Astfel ca orice cîntec, orice concert mi se parea ca nu este decît un continuu avertisment. Mi se repeta mereu ca frumusetea, vraja sînt provizorii. Ca dupa ele va
urma tacerea. Ca sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tacere, în cenusa. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului sa fugim înapoi prin desisul sunetelor spre clipa cînd, îmbatati de muzica, am deschis buzele si am început sa murmuram. Pe masura ce înaintezi în emotie, te apropii si de sfîrsitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu exista decît frumuseti trecatoare. Eterna e doar tacerea. Concertele care întrerup tacerea nu fac decît s-o tulbure cîteva clipe ca o piatra care loveste suprafata încremenita a unui lac. Atît dureaza muzica. Atît dureaza cît si cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tacere. Orice am face. Concertele sînt ca si noi. Accidente ale tacerii. O, daca am putea sa ne întoarcem de
la jumatatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cîntec îmbatrîneste în timpul cît îl cîntam. El începe tînar, luminos, plin de încredere si de speranta. Se maturizeaza, continua îngîndurat, apoi deodata îmbâtrîneste. Uneori îmbatrîneste solemn, alteori îmbatrîneste melancolic. Asta n-are
importanta. Ceea ce conteaza e ca se apropie de sfîrsit si de moarte. O moarte somptuoasa nu e mai putin moarte... Daca am încerca sa ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici sa ne oprim.
Stiti cum se aude un cîntec atunci cînd acul care se roteste pe disc nu mai înainteaza...O puneti ca un concert se poate relua de la capat le cîte ori vrei. Nu e adevarat. De fiecare data nu e întocmai acelasi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuti. Discul e acelasi, dar tu nu mai esti
acelasi dinainte. Esti altul, mereu altul. Si astfel, daca asculti toata viata acelasi concert, de fapt asculti mereu alte concerte. Asa cum nu putem citi aceeasi carte oricît am vrea. Nu, asta e o himera. Chiar daca citim aceeasi carte va trebui sa recunoastem la sfîrsit ca am citit nenumarate carti." Octavian Paler
