vineri, 14 aprilie 2023

Cum este să fii o persoană cu dizabilități în rolul de psiholog si psihoterapeut zi de zi?

  

  A fost o dată cândva de mult o fată mică la interior, dar cu dorințe și vise mărețe la exterior care își dorea să fie cândva psiholog. Dorința a aparut desigur, datorită experiențelor repetate la psiholog (necesare la fiecare reînoire a certificatului de handicap), pentru că da, această fată care își dorea să fie cândva psiholog era o fată cu o dizabilitate neuromotorie (fizică).

La vârsta de aproximativ 15-16 ani la o altă vizită anuală la psiholog a primit și întrebarea : "ce vrei să faci după ce vei termina liceul?" raspunsul acestei fete cu o dizabilitate a fost simplu si spontan (pentru că citea de ceva ani cărți care erau despre de psihologie ), vreau să fiu psiholog , pe biroul psihologului de atunci se afla o carte mare si groasa, avea să afle mai târziu că aceea carte mare și groasa se numea DSM (Manual de Diagnostica si Statistica Mentala).

Acesta este începutul legături mele minunate cu psihologia si cu dorința de a cunoaște, a explora, a înțelege și a învăța tot ceea ce se putea despre știința sufletului. Pentru că viața este plină de coincidențe frumoase, primul meu supervizor pe partea de psihologie clinica a fost însuși psihologul care m-a întrebat atunci ce îmi doresc să fac după terminarea liceului.

Am terminat studiile de licență în psihologie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, apoi am continuat cu studiile de master în psihologie clinică la aceasi Universitate,  dupa finalizarea masterului am continuat cu școala de formare in Psihoterapie- Psihodramă Clasică la Sibiu și multe alte cursuri de formare continua cum de altfel continui sa particip la astfel de cursuri si in prezent.

Spuneam mai sus că viața este o continua coincidență deloc întâmplătoare, o parte din cadrele didactice de la Universitate  mi-au facut evaluarile  psihologice pe parcursul anilor de recuperare medicală când timpul mi-l petreceam prin prin sectia  de recuperare fizica pentru ca astăzi să pot să fiu colegă cu o parte din psihologii de atunci. 

Uneori drumul a fost anevois pentru că fata din mine care își dorea să fie psiholog era totuși în continuare o persoană cu dizabilități fizice, cu mersul greoi, cu stări de fatigabilitate, cu momente în care era dependentă din punct de vedere fizic de o altă persoană, iar in rolul de studentă sau viitor psiholog, era necesar să îmi înfrunt toate aceste nevoi atat fizice cât și emoționale pentru a-mi îndeplini un vis.

Chiar și în această postură dizabilitatea mea a fost atuul meu, așa o văd acum cu ochii unui adult și a unui psiholog- psihoteraput cu aproape 14 ani de experiență în acest domeniu și în acest rol. Atunci nu am simțit-o așa, dimpotrivă, am avut momente în care simțiam că mă încurcă, mă face să "bat" pasul pe loc. 

 A avea o dizabilitate fizică de natura pe care o am eu însemna să fac față durerilor, drumurilor, navetă Mediaș- Sibiu, scărilor din cămin (da, din cinci ani de studiu : facultate si master, patru ani am stat în cămin, iar anul cinci , respectiv anul doi de master am facut naveta Mediș- Sibiu pentru că deja lucram în calitate de  psiholog la un cabinet psihologic din oraș). Urmatorii ani de formare ca psihoterapeut în psihodramă clasică pe care i-am facut la Sibiu au fost anii de naveta, in fiecare luna.

În tot acest proces de învățare, dezvoltare, explorare, acceptare a propriilor nevoi au fost și momente în care am simțit că voi renunța, dar nu am facut-o pentru că am avut lângă mine persoane deosebite care m-au susținut moral, emoțonal chiar si financiar ca drumul meu să continue, să mă transform în acel fin psiholog la care visam cândva că o sa fiu.

În anii de studenție recuperarea fizică din păcate a fost pusă pe pauza (timp de patru ani) a trebuit să aleg în a merge la cursuri sau a face gimnastică medicală. Am ales să merg zilnic la cursuri, să studiez, să mă dezvolt, să cresc. Nu am reușit să le fac pe amandouă pentru că timpul nu era pe atunci în favoarea mea, iar costurile în ceea ce privește studiile erau si ele mari. Tocmai de aceea uneori eforturile mele fizice zilnice se resimțiau mai puternic.

O dată ce am început să lucrez la cabinetul psihologic din oarș în calitate de psiholog am reînceput și gimnastica medicală(kinetoterapia), era necesară și obligatorie în același timp.

Recuperarea pentru o persoană cu dizabilități neuromotorii este esențială, practic face parte din rutina zilnică, așa cum avem nevoie de mâncare, de apa pentru a supraviețui, așa are nevoie o persoana cu dizabilități fizice de gimnastică medicală pentru a-și putea continua viața de zi cu zi (cel puțin așa este în cazul meu).

Dizabilitatea mea a fost și este în continuare cartea mea de vizită, speranța, încrederea pentru părinții, copiii  și adolescenții pe care îi întâlnesc la Centrul de Recuperare Neuromotorie  sau în cabinetul privat zi de zi.  Acest aspect mă ajută să cresc, să mă dezvolt, să îmi doresc în continuare să fiu în fiecare zi versiunea mea ceea mai bună.

Atunci când cei din jurul nostru  sunt deschiși să vadă dincolo de dizabilitatea noastră fizică vor întelege că rolul unei persoane cu dizabiliăți într-o anumită profesie este extrem de important, când scriu acest lucru mă gândesc la omul care nu are nici o dizabilitate, dar vrea să renunțe pentru că se simte obosit, când o să aibă lângă el o persoană cu dizabilități care depune același efort (uneori dublu), dorința de a renunța o să fie mai mică.

Experiența personală ca personă cu dizabilități m-a ajutat și mă ajută foarte mult în rolul de psiholog și psihoterapeut, în primul rând în ceea ce privește partea de psiho-educație atunci cand vorbim despre o dizabilitate fizică, în al doilea rând pot să fiu în rolul de "sigur se poate și așa", în al treilea rând gradul de empatie vis a vis de o persoană cu dizabilități este diferit, capacitatea de întelegere a nevoilor acelei persoane este mai mare, cu mentiunea ca  fiecare experiență este diferita și fiecare persoană este diferită si unica.

Trăirile, dorințele , nevoile, insuccesele, succesele, reușitele uneori sunt la indigo. Diferența este dată de faptul că eu am învățat și continui să invăț cum să gestionez transferul, care invetitabil apare intre o persoana cu dizabilități cu psihologul sau terapeutul care l-a rândul lui are o dizabilitate.

Fiecare persoană din viața noastră este o lecție pentru noi, să învățăm și să ne amintim zilnic că aveam puterea de a face alegeri. Așadar alege să nu mai pui etichete  înainte de a cunoște persoana, experiența de viața a fiecaruia dintre noi poate să fie ajutorul tău.

Vă mulțumesc cu recunoștință tuturor celor care ați contribuit la experiența și dezvoltarea mea ca om dar  și ca psiholog-psihoterapeut!💓

Să aveți zile cu liniște, pace și armonie atât în suflete cât si pe chip!

 Psiholog- Psihoterapeut, Alexandra Rusu-Ababi