"Dacă omul n-a primit decât o
educaţie defectuoasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul. De aceea legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor prima şi cea mai serioasă din preocupările sale."Platon
Omul este o fiinţă dependentă
în activitatea pe care o desfăşoară de ceilalţi. Are nevoia permanentă de a
comunica şi coopera. Întâlnim peste tot în jurul
nostru oameni cu deficienţe. Ei sunt percepuţi diferit, perceperea lor socială
nefiind întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate,
furnizând semnificaţii diferite, în funcţie de cultura şi de valorile
promovate. Mulţi oameni au reticenţe faţă de persoanele cu
deficienţe, deoarece au o concepţie greşită despre ele. Trebuie însă să
înţelegem că sunt nişte oameni la fel ca ceilaţi, fiind produsul unic al
eredităţii lor şi al mediului.
Persoanele deficiente, la
rândul lor au două păreri în ceea ce priveşte impedimentul lor: unele îl
consideră un dezastru, iar altele un
simplu inconvenient. Există mai multe
perspective de abordare a handicapului ce se concretizează în diferite
definiţii sau modele ale acestuia:
Modelul medical - defineşte handicapul ca o boala cronică;
Modelul economic - consideră că persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau de a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai puţin productive, fiind deci o boală economică.(Manual de bune practici pentru pofesorii care lucreaza cu copii diagnosticati cu ADHD, 2009 pg. 16)
Modelul limitării funcţionale - defineşte handicapul ca o deficienţa severă, cronică, proprie persoanei care îndeplineşte următoarele condiţii: manifestă o deficienţă mentală sau fizică (sau o combinaţie de deficienţe mentale şi fizice), se manifestă înaintea vârstei de 22 de ani, se continuă fără a preciza o limită, reflectă nevoia persoanei de îngrijire, tratament sau alte forme de servicii pentru o perioadă îndelungată sau pentru toata viaţa, concepute şi aplicate în mod individual.
Modelul psiho-social - raportează handicapul de societate plasând problema handicapului la interacţiunea dintre persoane şi diferitele segmente ale sistemului social, astfel că societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun, nu numai persoana să se adapteze societăţii. (Manual de bune practici pentru pofesorii
Modelul medical - defineşte handicapul ca o boala cronică;
Modelul economic - consideră că persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau de a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai puţin productive, fiind deci o boală economică.(Manual de bune practici pentru pofesorii care lucreaza cu copii diagnosticati cu ADHD, 2009 pg. 16)
Modelul limitării funcţionale - defineşte handicapul ca o deficienţa severă, cronică, proprie persoanei care îndeplineşte următoarele condiţii: manifestă o deficienţă mentală sau fizică (sau o combinaţie de deficienţe mentale şi fizice), se manifestă înaintea vârstei de 22 de ani, se continuă fără a preciza o limită, reflectă nevoia persoanei de îngrijire, tratament sau alte forme de servicii pentru o perioadă îndelungată sau pentru toata viaţa, concepute şi aplicate în mod individual.
Modelul psiho-social - raportează handicapul de societate plasând problema handicapului la interacţiunea dintre persoane şi diferitele segmente ale sistemului social, astfel că societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun, nu numai persoana să se adapteze societăţii. (Manual de bune practici pentru pofesorii
care lucreaza cu copii
diagnosticati cu ADHD, 2009, pg.16.)de
Cerinţe educative speciale - noţiunea de CES este
foarte bogată în sensuri. Cerinţele educative speciale constituie un concept
apărut recent care defineşte cerinţele specifice faţă de educaţie ale copilului
derivate sau nu dintr-o deficienţă.
Cerinţele educative speciale reies din particularităţile individuale de dezvoltare,
învăţare, relaţionare cu mediul, din experienţele anterioare ale copilului,
din
problemele sociale şi de existenţă ale lor. Cerinţele educative speciale
pot fi temporare sau se pot instala pentru totdeauna, apărînd la etapele cele
mai timpurii ale dezvoltării şi la toate nivelurile sistemului de educaţie.
(Otilia Ivan Tugui, 2011)
Cerinţele educaţionale cuprind un registru larg de
probleme speciale în educaţie, de la copiii cu deficienţe în dezvoltare pînă la
cei dotaţi, fiecare dintre ei avînd
cerinţe speciale individuale. Abordarea adecvată a acestor cerinţe ar
asigura accesul egal la o educaţie de calitate, participarea şi includerea
şcolară şi socială reală
a tuturor copiilor.
Copilul cu ADHD are probleme similare cu cele ale
unui copil obişnuit, suprapuse de altele specifice. Rezolvarea problemelor în
discuţie necesită tratare individualizată timpurie prin activităţi de corecţie
şi de recuperare speciale pentru facilitarea includerii copilului în sistemul
educaţional obişnuit.(Otilia Ivan Tugui , 2011)
Procesul de integrare educaţională a elevilor cu
ADHD include elaborarea unui plan de intervenţie individualizat, în cadrul
căruia, folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare curriculară joacă rolul
esenţial. Curriculum-poate fi definit ca fiind programul de
activităţi şcolare în integralitatea sa, care se concretizează în planul de
invăţământ, programa şcolară, manualele şcolare, îndrumătoarele metodice,
obiectivele
şi modurile comportamentale ce conduc la realizarea obiectivelor, metodele
şi mijloacele de predare-învăţare, ce dezvoltă modurile de evaluare a
rezultatelor. (Otilia Ivan Tugui , 2011).
Adaptarea curiculara depinde de:de tipul şi gradul
deficienţei/ nevoii elevului de posibilităţile fiecărei şcoli de a asigura
ajutorul fiecărui elev în parte În planul dezvoltării curriculare pentru elevii
cu deficienţă, are loc o mişcare în sensuri diferite faţă de curriculum-ul
general pentru elevii valizi. Pe de o parte curriculum-ul acestora se
restrânge, iar pe de alta parte se amplifică prin introducerea unor activităţi
suplimentare individualizate, destinate compensării şi recuperării stării
de deficienţă. (Otilia Ivan Tugui , 2011).
Din categoria copiilor cu C.E.S
(cerinţe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficienţe propriu zise,
cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de
inadaptare la exigenţele şcolii. Din această categorie fac parte:
- copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice:
- copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice:
·
tulburări vizuale,
·
tulburări de auz,
·
dizabilităţi mintale,
·
paralizia cerebrală);
-
copiii cu deficienţe mintale si
comportamentale:
·
tulburări de conduită,
·
hiperactivitate cu deficit de
atenţie-ADHD,
·
tulburări de opoziţie şi
rezistenţă;
-
copiii cu tulburări afective, emoţionale:
·
anxietatea;
·
depresia,
·
mutism selectiv,
·
atacul de panică,
·
tulburări de stres
posttraumatic,
·
tulburări de alimentaţie:
anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-alimentarea;
-
copiii cu handicap asociat;
-
copiii cu dificultăţi de
cunoaştere şi învăţare:
·
sindromul Down,
·
dificultăţi de învăţare, dislexia,
discalculia, dispraxia;
-
copiii cu deficienţe de
comunicare şi interacţiune:
·
tulburări din spectrul
autistic,
·
sindromul Asperger,
·
întârzieri în dezvoltarea
limbajului.
(Manual de bune practici pentru parintii cu
copii diagnosticati cu tulburare de deficit de atentie si hiperactivitae, 2000,
pg.111-119).
Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile/activitatile trebuie să fie cât mai variate.
Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile/activitatile trebuie să fie cât mai variate.
Dificultatea si delicatetea oricarui tip de
interventie in sfera umana din punct de psihologic, este determinata de gradul
de constientizare a necesitatii interventiei de catre subiect, pentru
determinarea mobilizarii acestuia. Asadar, aţi văzut vreodată un câine stând in
faţa unei oglinzi? Uneori, ei latră la ea sau stă
acolo cu o privire nedumerită. Abilitatea de a se recunoaşte în oglinda este
destul de avansată, şi câini nu au
capacitatea de a se recunoaste pe sine in oglindă.Unii psihologi susţin
că aceasta abilitate este specific umană. Stadiul oglinzii corespunde constituirii
narcisismului primar. Când ne-am dezvoltat un sentiment al
conştiinţei de sine, am realizat o stare a conştiinţei de sine.
Parintii
sunt adesea stresati atunci cand primesc un biletel de la scoala in care scrie
ca copilul lor nu asculta profesorul sau produce tulburari in clasa. Un motiv
posibil pentru un asemenea comportament este deficitul de atentie sau
tulburarea de tip hiperactiv, numita ADHD.
Desi copilul cu ADHD adesea doreste sa fie un elev bun, comportamentul impulsiv si dificultatile in concentrarea atentiei pot produce probleme. Profesorii, parintii si prietenii stiu ca copilul are un comportament problematic dar s-ar putea sa nu isi dea seama ce nu este in regula.
Desi copilul cu ADHD adesea doreste sa fie un elev bun, comportamentul impulsiv si dificultatile in concentrarea atentiei pot produce probleme. Profesorii, parintii si prietenii stiu ca copilul are un comportament problematic dar s-ar putea sa nu isi dea seama ce nu este in regula.
ADHD ( Attention Deficit Hyperactivity Disorder)
înseamnă Deficit de Atentie-Tulburare Hiperkinetică si este una dintre
cele mai frecvente afectiuni comportamentale întâlnite la copii si adolescenti.
Exista tendinta abuziva de a atribui toate
dificultatile ce le au copii in invatare si comportament, carentele
educationale sau problemele de atitudine din partea copiilor, acestui sindrom
numit ADHD.
Insa, studiile arată că un procent de 5% din
copiii de vârstă scolară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă
de 30).
ADHD debutează în copilărie si poate persista si
la vârsta adultă. Desi la unii copii simptomele ADHD dispar odată cu înaintarea
în vârstă, în jur de 60% pot prezenta simptome si la vârsta adultă. ADHD afectează sexul masculin mai mult
decât pe cel feminin. Raportul
băieti: fete este 4:1.
Diagnosticul la fete este mai dificil, căci
predomină forma ADHD cu inatentie.
Conform studiilor, fără tratament, 30% dintre cei
care suferă de ADHD merg către delincventă juvenilă. Dacă nu au inteligentă
superioară, o familie care să-i sustină, dacă părintii sunt someri, dacă nu au
suportul educational si material, ajung să comită infractiuni. (Copilul Dificil
, 2011, pg. 64-65)
În SUA se investighează 3–5% dintre copii pentru
depistarea ADHD, iar în Europa doar 1–2%. Procentul mai scăzut pentru Europa se
datorează manualului de diagnosticare care este mult mai restrictiv. Aceasta afectiune se poate manifesta la prescolari,
scolari si adolescenti.(Copilul dificil,
2011, pg.64-65)
CAUZELE
SINDROMULUI ADHD
ADHD este o tulburare neurobiologică şi se
datorează probabil unei combinaţii de factori. În prezent nu există dovezi că factorii
de mediu cauzează ADHD, şi nici că aceştia ar influenţa gravitatea sau
persistenţa simptomelor. Multe studii sugerează că ADHD este ereditar. Acestea
susţin moştenirea ereditară de la părinţi biologici în proporţie de 80%. Acest
lucru nu este valabil în cazul părinţilor adoptivi. La examinarea
anatomo-neurologică a copiilor cu ADHD, s-a constatat că diferenţele de rezonanţă
magnetică identificate în sistemul nervos central determină deteriorarea unor
procese mentale, ceea ce conduce la defecte în anumite zone cum ar fi:
controlul atenţiei, controlul aşteptării şi controlul utilizării timpului
pentru organizarea activităţilor. Se ştie că anumite procese mentale nu
funcţionează la fel de bine ca în cazul copiilor fără ADHD. (Manual de bune practici pentru parintii cu
copii diagnosticati cu tulburare de deficit de atentie si hiperactivitae, 2000,
pg. 16-18).ADHD DIN PUNCT DE VEDERE NEUROPSIHOLOGIC
Cercetările arată că la copiii diagnosticaţi cu
ADHD structurile creierului nu
ating dimensiunea normală, mai ales în regiunea frontală dreaptă. Această
arie a creierului are o importantă funcţie în planificarea sarcinilor şi
controlul impulsurilor. La copiii cu ADHD s-a observat un exces de sânge în
regiunile prefrontale ale cortexului, în special cele care comunică cu sistemul
Libyan prin nucleul caudat/fibre. Deşi tulburarea poate dispărea în
timp, deficitul biologic va rămâne, şi neţinând seama de acest lucru s-ar putea
ajunge la apariţia unor tulburări
deviante asociate.Evidenţa care justifică acest aspect este de natură generală
şi neuro–radiologică.
În cazul pacienţilor cu ADHD, aceasta se manifestă
prin reacţia la stimulii de mediu, ceea ce diferă de normă. Sunt activate alte
reţele din creier decât cele normale. (Tratat
de psihopatologia copilului - Daniel Marcelli, 1999, pg. 430-431)
Pentru ca mai sus am amintit de retelele neuronale in ceea ce priveste
copiii cu ADHD, o sa va vorbesc despre meoria de lucru a copiilor cu ADHD,
cercetarile din ultima perioada au vrut sa releve faptul ca ar
exista o legatura intre perfomanta mai slab a memoriei vizuale si performanta
la sarcinile academice , in cazul copiilor cu ADHD. Concluzia la care s-a ajuns
in urma cercetarilor a fost faptul ca, acestea au abilitati reduse de a citi si
de a efectua operatii matematice de baza, dar si o capacitate redusa in a
retine poezii, cantece, numele tuturor colegilor de clasa.
a) Examinarea psihologica a copilului
Se va urmari
identificarea diferentelor de dezvoltare a domeniilor. Vor fi aplicate probe si
teste specifice de performanta. Astfel:
c.1.) Teste
psihometrice de inteligenta generala si globala, precum si de inteligenta
specifica.
Pe langa nivelul
inteligentei generale si globale, informatiile despre nivelul inteligentei
verbale, al inteligentei de performanta, al structurii functionale a
inteligentei – caracteristica fiecarui subiect in parte, se pot obtine
informatii despre varsta mentala a copilului, iar proba Bender reliefeaza si
indicii de microsechelaritate cerebrala prezenti.
c.2.) Teste academice
Se vor avea in vedere: - realizarile
academice (scris, citit, socotit)
-
testarea perceptiei vizuale
c.3.) Teste pentru
abilitati sociale
Procesul terapeutic la copiii cu ADHD
Procesul terapeutic cuprinde trei etape de bază
Evaluarea initială:
Ca parte a evaluării diagnostice, medicul sau specialistul de asistentă
sanitară determină simptomele tintă si gradul initial de afectare.
Strategia terapeutică: Terapeutul stabileste o strategie
terapeutică prioritizând simptomele tintă si determinând metodele terapeutice
cele mai potrivite pentru reducerea acestora.
Monitorizarea simptomelor si adaptarea strategiei: Una dintre componentele cele mai importante ale
tratamentului ADHD este monitorizarea simptomelor din diferite domenii (cum ar
fi învătarea, rezultatele scolare, interactiunile familiale si relatiile cu
pesoanele de aceeasi vârstă) si din diferite medii (de exemplu acasă, la scoală,
în afara programului scolar).
Fiecare copil este unic, iar un terapeut eficient
trebuie în primul rând să înţeleagă
care sunt valorile culturale ale mediului în care trăieşte copilul, care
sunt evenimentele
cele mai importante din viaţa lui, care sunt persoanele semnificative din
existenţa sa, ce teorii psihologice descriu cel mai bine dezvoltarea
personalităţii şi a intelectului. Psihologul clinician american Robert Leve1
consideră că un psihoterapeut care tratează copii nu este suficient să cunoască
bine tehnicile terapeutice şi teoriile personalităţii.
El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Să fie un
bun cunoscător al bazei teoretice a tuturor tipurilor de tratamente.
- Să aibă
capacitatea de a înţelege baza psihologică a copilului şi a familiei lui.
- Să cunoască înţelesul simptomelor copilului
- Cum se relaţionează simptomele cu procesul de diagnosticare.
- Să aibă capacitatea de a înţelege relaţia dintre diagnostic şi tratament.
- Să înţeleagă asumpţiile care stau la baza metodelor particulare de tratament.